Maraton Apuseni cu do de sus si do de jos

Au trecut 4 zile si sentimentele s-au mai limpezit suficient sa pot povesti despre poate cel mai dur examen al carierei mele de alergator.

Si anul acesta m-am inscris la maraton dar, spre deosebire de anul trecut, cand am fost nevoit sa ma mut la semimaraton din cauza accidentarii la dorsalul mare stang, accidentare suferita pe muntele Cozia , anul acesta am ramas setat pe maraton.
Din pacate, pregatirea fizica nu a fost in parametrii anului trecut si, colac peste pupaza, cu 6 zile inainte am facut otita congestiva la urechea stanga, fiind nevoit a ingera un cocktail de antinflamatoare, anticongestionante nazale si amoxicilina; dar am hotarat sa risc, crezand ca pot face fata, mai ales ca participasem la doua curse grele in luna anterioara si fusesem foarte ok dupa.
Am plecat vineri spre Muntele Baisorii, de data aceasta doar cu Cristian aka Micutzu care, din nou, s-a inscris la ultramaratonul de 75 km, etapa obligatorie pentru el, mai ales avand in vedere ca este calificat la prestigiosul UTMB.
Drumul a decurs foarte ok, compania fiind selecta, iar tara incantatoare.
Prognoza nu a fost deloc incurajatoare toata sapatamana; ploaie si iar ploaie. Odata ajunsi in pitorestile chei ale Valisoarei facem si noi cunostiinta cu ea. In fapt, un diluviu, care a continuat pana am urcat la Muntele Baisorii. Apoi toata ziua de vineri cand norii, cand soarele, cand curcubeul s-au tot perindat pe cer, ca spre seara sa para ca cerurile s-au calmat.
Ne ridicam kiturile de la pensiunea Skiland la ceas de seara. Ne vedem/conversam cu numerosi cunoscuti, apoi ne intoarcem la pensiune. Kitul e deosebit anul acesta: un rucsac de alergare cu tot cu plosca si sistem de hidratare, un pachet de nutritie sportiva, pliante de la sponsorii evenimentului. Fara tricou si buff!
De pe la pranz, dar si pe seara, primim pe telefon ultimele noutati: suntem obligati a avea la noi un bidon, deorece nu vor exista pahare decat pentru izotonic, suntem obligati cei de la maraton si ultramaraton sa avem o pelerina de ploaie si o folie de supravietuire nonstop la noi, lucru verificabil oricand, dar mai ales la start, iar cireasa de pe tort...este startul decalat la ora 8 al maratonului.
Ca niciodata inainte de o cursa nu fur decat vreo 3 ore de somn. La 5 am fost in picioare si am plecat apoi la start. Fix la 6 fara un minut Razvan Samoila, coordonatorul ultramaratonului, intreaba cu calm :Sunteti gata? si apoi direct a inceput countdownul. Ultramaratonistii au plecat intr-un avant de energie, iar cerul e senin, soarele batand cu incredere. Totul pare in ordnung.
M-am intors la pensiune si m-am pregatit minutios de start. Constat ca transpir serios, lucru care deja ma pune pe ganduri. Rucsacul e plin cu de toate, borseta cu bidon si numar la brau, betele pregatite...fugutza la start, ca nu e timp!
Constat ca soarele incepe sa arda serios, contrar asteptarilor, dar ni se atrage atentia ca spre pranz vremea se va schimba si suntem instructati cu privire la fulger si traznet. Zambesc, dar suntem destui crispati. Va fi greu azi...
La fel ca la ultra, countdownul incepe brusc si fara mare pompa. Cei buni pleaca in tromba. Eu la coada plutonului...de fapt intre ultimii 20...
Maratonul Apuseni, trebuie spus, are un profil atipic intre maratoanele de la noi.

 De obicei, maratoanele de la noi incep in urcare accentuata, apoi iti mai scot in cale doua sau trei urcari intermediare si una puternica, ca apoi sa urmeze coborarea spre finish.
La Apuseni se incepe cu o urcare destul de dura, cam 450 m de la start pana la varful Buscat, apoi se continua pe un fals plat, asezonat cu o coborare ce tine cam 3 km de la Pietrele Marunte la Crucea Crencii prin padure, ca apoi sa se coboare accentuat peste 1000 m pana la km 16 in satul Sagagea, punct de la care urmeaza doua urcari extrem de dure, respectiv Dealul Rafailestilor si Dealul Bradulet, intercalate de coborarea spre valea Belioarei - aceste sector de 10 km fiind in fapt circuitul marcat turistic al rezervatiei Scarita Belioara - , ca apoi sa urmeze de la km 31 o serie de urcusuri si coborasuri prin namasele La Stiolnele si Zapodie, ca pe ultimii 5 km ai cursei sa se urce pe forestier prin Valea Vadului pana la start; asadar, complet atipic, cu finish in ascensiune!
Prima urcare a maratonului o urc in coada cursei. Umiditatea in aer imi pare din ce in ce mai mare, ca apoi pe Buscat sa avem vant rece si ceata! Cireasa pe tort, alergarea prin marea de jnepeni spre Pietrele Marunte nu e tocmai usoara, solul mustind de apa; in plus, sunt chinuit de crampe abdominale.
Strang din dinti si cobor prin padure spre Crucea Crencii. Poteca, o stim deja de ieri, e un mic iad. Ploaia a spalat poteca de pamant, lasand pe multe portiuni doar pietre si bolovani; in plus, in multe locuri, zapada de peste iarna a doborat zeci de arbori prin care marcatorii de traseu si-au croit drum cu drujba si toporul. Unde anul trecut am zburdat anul asta am avut doua viteze deosebite...lent si mai lent, nedorind a risca o cadere potential grava taman in primii 9 km.
La iesirea din padure nu mai rezist si cotesc in tufisuri; natura isi cere drepturile...dupa care continui alergarea apre Bocsesti prin Crucea Crencii...in fapt a fost un fel de inot prin iarba, balti, noroi si punti improvizate peste paraie umflate si mici mlastini...fapt pentru care am ajuns la Bocsesti in o ora si vreo 45 de minute. Sunt clar in intarziere si am transpirat copios...
Ma opresc si servesc apa la bidonul propriu, izotonic - rosu, de la Nutrend, o betie de arome - , cascaval si alte saraturi si felii de portocala. Sunt cam singur si doar cativa intarziati se intrevad in spatele meu. Imi iau la revedere si o iau de data aceasta in dreapta, spre Sagagea.
Coborarea decurge fara incidente. Sunt singur de la km 5. Odata ajuns in Sagagea insa lucrurile devin serioase. Drumurile sunt o mare de noroi. Satul pare pustiu si, in afara de vreo 3 persoane - corara le dau buna ziua -  si de un voluntar la dirijare, nu e nimeni pe ulite.. Strang cam un kilogram de noroi pe pantofii de alergare lejer.
Intreaga zona este de un farmec aparte, tipica satelor de munte din Apuseni, iar oamenii imi par darzi si tari, precum muntii in care isi traiesc viata.
Ajuns la punctul de revitalizare din capatul satului ma servesc copios, mai ales ca sunt unicul client. Inghit si continutul unei fiole de magneziu si al unui gel. Am la mine si patru castraveti murati...intra de minune. Multumesc si o ia la deal; soarele bate cu incredere, umiditatea se accentueaza, iar urcusul e grozav de abrupt.
Si totusi urc destul de repede, crosetand si trei alergatori pana la izvorul de la Fantana Popii.
Aici lucrurile insa se schimba; in padurea ce urmeaza parca merg printr-o sauna, iar cerul dintr-o data isi deschide baierile si incepe sa ploua. Prind din urma inca o alergatoare; este clar epuizata si imi zice ca abandoneaza la punctul urmator, adica La rascruce, care se intrevede in departare.
Pe tot parcursul urcarii am baut in prostie cand apa cand izotonic din plosca din rucsac; mi-e o sete cumplita...
Ajung la km21,1 odata cu ploaia torentiala si cu cativa alergatori ce tocmai au urcat dinspre Scarita Belioara. Anunt pe domnul Mititeanu ca sunt 3-4 concurenti in urma mea in dificultate si prompt dansul trimite pe un voluntar dupa ei. Dupa revitalizare si ingerarea a unei fiole de magneziu si a unui activator, imi pun pelerina si o iau la vale pe o ploaie torentiala. Sunt fix 3 ore si 50 de minute de la start.
Ceea ce a urmat e greu a descrie daca nu treci prin asa ceva; intre La Rascruce si punctul periculos numit La Stanci, unde Salvamontul a instalat corzi si a plantat doi oameni, era sa cad zdravan de cel putin 20 de ori. Cararea este un cosmar si foarte alunecoasa. Am coborat de nevoie prin iarba uda, sprijinindu-ma continuu in betze; rezultatul, sunt ud pana la genunchi si transpirat groaznic in rest.
La Stanci imi apare in sfarsit in cale; un abrupt nu tocmai imbietor. Un salvamontist se ofera sa imi coboare betele. Dupa ce el a coborat si a eliberat calea, rapelez fara probleme si emotii, de parca as fi facut asta de o viata - si inca in stil alpinistic, cu fata la stanca - , desi apa curge cascada pe langa mine.
Multumesc omului, apoi continuu sa cobor, desi genunchiul stang nu e tocmai in regula.
In poteca imi apare un punct de dirijare, unde un salvamontist indura ploaia ca sa indice calea de urmat; urcusul pe Dealul Bilii ma asteapta, urmand poteca spre dreapta. Incerc sa urc, dar ceva nu e in regula...si deodata  simt pulsul extrem de mare, de parca inima mi-a urcat in gat; in plus, genunchiul stang nu e in regula deloc, durerea fiind tot mai accentuata.
Ma intorc la om si intreb cum ajung la punctul de alimentare de la km 24,5, caci stiu traseul la perfectie - ce folos? - ; cobor in valea Belioarei pe poteca marcata si , odata ajuns la punctul amintit, imi declar abandonul. Am reusit "contraperformanta" de a cobori 3,4 km intr-o ora...
Decizia de a abandona cursa dupa 5 ore de la start nu a fost una usoara, dar avand in vedere conditiile meteo, starea proprie nu tocmai ok si ceea ce urma, adica 1450 metri diferenta de nivel de urcat si 19,2 kilometri de parcurs, adica exact portiunea mai dura a cursei, consider si acum , ca si atunci, ca a fost decizia corecta.
Lamentari de genul daca, parca, samd nu isi au rostul si esecul trebuie sa mi-l asum, pentru ca eu sunt singurul vinovat de el.
Cauzele acestui esec inca dureros imi sunt clare acum:

- faptul ca m-am prezentat la startul unei curse dificile inca suferind de urmarile unei otite a fost determinant pentru starea proasta de pe parcursul alergarii, altfel nu imi explic cum am fost mai mereu printre ultimii.
 - insuficienta pregatirii cursei in sezonul rece, alergand doar 650 km pana la ziua startului, si fara a urma un program bine conturat.
- incapatanarea de a nu ma fi transferat la semimaraton din nou, supraestimand astfel conditia fizica si starea de sanatate proprie.
- subestimarea conditiilor atmosferice, mai ales a indicelui de umiditate, peste 95% in ziua cursei, si a starii traseului de alergare, in special a portiunilor descendente, unde am pierdut mult timp pretios.

Vreau sa multumesc voluntarilor de la punctul de alimentare care m-au hranit si hidratat si apoi mi-au asigurat transportul pana la sosire. In fapt, tuturor voluntarilor, ca au rabdare cu noi in fiecare an sa umblam lelea prin muntii astia nespusi de frumosi...
In acelasi timp insa consider ca am trecut un examen dur. E greu sa termini acest maraton. Dar, infinit mai greu, este sa recunosti ca nu il poti termina si ca trebuie sa te retragi din cursa. Trebuie sa fii puternic mental sa realizezi ca lucrurile merg prost si ca ai intins coarda prea mult. Viata si sanatatea sunt prioritare, iar muntele nu pleaca nicaieri.
La revedere, Maraton Apuseni...ne vedem in 2020!

Echipament folosit:

- ceas gps Garmin Forerunner 25
- pantofi trail Hoka OneOne Mafate Speed 2
- tricou cu maneca lunga si pantaloni trei sferturi Nike Dry Fit
- sapca Salomon
- betze Kalenji
- borseta Kalenji
- rucsac hidratare
- sistem hidratare si bidon Isostar
- jambiere compresive Fuby
- geaca vant si sosete trail no name(luate de la Sportissimo)

EcoRun Moieciu de Sus - mai mult decat o cursa montana!

An de an la Moieciu de Sus EcoMarathon aduna din ce in ce mai multi alergatori la start.
Anul asta EcoMarathon s-a rebranduit in Salomon EcoRun, dar popularitatea acestei competitii nu a scazut, ba dimpotriva.

S-au inscris peste 2000 de alergatori, eu personal alegand proba de cros 14 km, la care au luat startul in doua valuri 1080 de participanti din 1300 inscrisi.
Am plecat din urbea natala de pe Olt vineri dupa-amiaza si 6 ore mai tarziu, dupa o calatorie epuizanta - doua microbuze si un tir de ocazie, o experienta de neuitat pe serpentine!! - iata-ma ajuns la ...cazare...o pensiune in bezna...sun...cu nesimtire musiu proprietar imi spune ca nu deschide pentru trei persoane, adica eu si inca doi, si imi inchide telefonul, lasandu-ma la 8 seara fara cazare taman in ajun de EcoRun! Asta cu toate ca rezervasem de 1 o luna camera si ii confirmasem sosirea!
Lucky me, solidaritatea alergatorilor intra in functiune si imi gasesc cazare la un prieten, dispus sa renunte la confort pentru a imparti camera cu mine. Ii multumesc lui Gabi, mare om si mare domn, altfel dormeam in strada!
Dupa ce am ridicat kitul - cam slabutz pentru 125 lei - si am servit cina, ne punem la povesti pana cadem in somn greu...ca sa ne trezim cu noaptea in cap la 5! Nema somn, asa ca mancam, povestim  si ne echipam in tihna. Sunt in valul 1, la ora 9, Gabi la 9.30. Aveam niste presimtiri vizavi de imbulzeala, dar pana la urma ne incurajam si o luam spre start.



Salutam si suntem salutati de cunoscuti. Am onoarea sa ii salut pe sotii Mititeanu, un exemplu pentru noi toti, si deja tanjesc dupa plaiurile Baisorii. Dar prezentul isi cere drepturile...suntem invitati la start!
Si incepe poporul alergacios sa vina...oau, suntem cam multi, mah! Ma asez pe la mijloc si astept cu calm plecarea. Ce de lume, frate!!!
Countdown-ul...e ceva ce nu poate fi descris...e freamat, vuiet, descatusare, incrancenare, emotie, bucurie, urlet si energie la un loc si tot nu ai putea cuprinde nebunia asta...plecam!

Din pacate si aici primii 2 km sunt asfalt in urcare...si ii simti repede. Se gafaie, se implora, se striga, se injura si iar se gafaie. Incerc totusi sa nu plec tare, sa nu urc pulsul...o decizie pe care, odata ajuns la podul peste un parau, de unde incepe urcarea principala, aveam sa o regret amarnic.
Stiam de podet, stiam de urcare, dar ce nu intuieste pe filmarile de pe Youtube e imbulzeala si ingustimea fenomenala a potecii de 2km si peste 400 m diferenta de nivel...practic iti risti siguranta pielii proprii daca incerci sa depasesti, iar a convinge sute de oameni sa te lase sa treci zau ca este o lupta inutila si frustranta...nu de alta, dar suntem insiruiti ca margelele!!.
In fine, ajungem in locul numit " La Mandru", punct de hidratare. Bag un gel si spal cu apa din bidonul propriu. Din nou sunt autonom. Poteca mai urca ceva, apoi da in larg si coteste brusc dreapta. Freedom, at last...un drum lat serpeuieste spre vale si in sfarsit dau drumul la picioare. Firar voi de picioare, sunteti in plimbare, ai? Ia de aici, boss...viteza, viteza si iar viteza....cobor in dementa, riscand sa ma fac praf la orica cazatura, dar cat de bine e sa scap din poteca iadului!!!
4 km trec repede si iata-ne ajunsi la Scoala din Fundata, punct de alimentare. Fur doua felii de cascaval, trag cateva poze muntilor ce isi potrivesc inca cusme de zapada si plec. Peisajele sunt dementiale, verde, alb, gri, galben si maro se combina intr-un mozaic primavaratic. Continui sa dau pedale si nu ma menajez deloc, stiu ca vine o coborare si mai dura, dar ma simt extraordinar si ar fi pacat sa merg relanti.
Pierdem din nou altitudine, alergand pe uliti si pe pajisti si apoi pe o curba de nivel. Crosetez alergatori si alergatoare fara menajamente. Deodata,chiar in fata mea, un bou - si jignesc boii cand il gratulez asa - il impinge din poteca fara menjamente pe un domn ce putea linistit sa ii fie bunic. Si nu o data, ci de mai multe ori, tot incercand sa treaca de el, desi e clar ca nu are viteza necesara sa concretizeze depasirea. Ii strig sa avertizeze, ii strig sa se potoleasca...nimic...in fine domnul in varsta ii face loc...il intreb daca e ok si e, dar eu nu sunt; deja clocotesc si ma lansez in urmarire, regardless de orice si oricine...dupa 500 metri il depasesc pe mizerabil si alti vreo trei, strigand tare "atentie, vin din dreapta, idiotule!"....a incercat sa ma prinda, dar sunt on fire si ma pravalesc spre asfalt intr-o prelunga si sinucigasa coborare controlata numai de Dumnezeu stie cine, ca eu deja eram warp speed:).
Asfalt...dar trece repede, caci suntem incurajati angro...ce tare!!...iata si poarta de finish...yeee! 1h52 min oficial...opresc cronometrul si primesc prima MEDALIE DE METAL de vreo 6 luni incoace...e superba si e a mea! Loc 305 la Open, sunt in prima treime...off, de nu pierdeam atata timp pe urcare, eram mai sus,,,whatever!!
Mizerabilul nu il mai gasesc, in schimb domnul in varsta si ceva colegi care au fost martori la incident vin sa imi stranga mana...mare pacat ca nu i-am luat numarul, sa il fi raportat pentru a fi descalificat! Pentru ce a facut un gest incalificabil, beats me, doar nu ne luptam pentru podium!! Vine si Gabi. Yeee!
Dupa o apa si o cola, mergem la pensiune sa ne dusam. Gabi a venit excelent, 1h48min, la prima cursa montana serioasa. Ne schimbam si apoi mergem la baza EcoRun, curtea pensiunii Vlahia Inn, unde servim o portie de paste - delicioase!!- si o bere fara alcool rece, care a intrat de minune. Nu inainte insa de a zabovi pe la start, unde ii aplaudam pe cei din elita, care dau un adevarat spectacol de viteza, forta si agilitate la coborarea de pe bucla 3.
A fost o experienta foarte placuta la Moieciu de Sus...liniste, ordine, curatenie, zero gratargii si manele, semn ca lumea a inceput sa isi schimbe clar gusturile...aveam senzatia ca sunt undeva in Austria sau Elvetia, nu in Romania. Foarte multi copii si tineri, multe familii venite cu mic cu mare sa guste acest veritabil eveniment social, deopotriva un festival al alergarii montane, dar si o pledoarie pentru miscare in aer curat si respect pentru ceilalti si natura si, de ce nu, o pledoarie pentru a gusta din frumusetile si bunatatile zonei!
In fine, un lucru imbucurator este faptul ca in premiera la un concurs de alergare montana din Romania nu s-a mai permis premierea dubla; adica primii 10 de la Open masculin si feminin au fost exclusi de la premierea de la categoriile de varsta, hotararea fiind  luata pentrua stimula si premia sportivii amatori. De laudat intiativa, pentru ca la alte concursuri cei din elita acaparau si premiile de la categoriile de varsta.
Din pacate, exista insa si niste chestii negative.
In primul rand, imbulzeala de pe traseu. Chiar daca s-a dat start in doua valuri, tot a fost aglomeratie. Si asta este frustrant, pentru ca pierzi timp. Prea mult chiar. Si unii devin nerabdatori si risca enorm pentru a face depasiri. De ce nu dau start la maratonisti prima oara si apoi sa dea drumul celor de la cros in doua sau trei valuri...sincer ma depaseste, desi o gramada de lume le-a atras atentia organizatorilor!
In al doilea rand, lipsa arbitrilor pe traseu a dat idei unora, fie sa taie serpentinele, lucru interzis clar, fie sa se comporta ca niste barbari, recte cazul relatat mai sus.
In al treilea rand, taxele. Foarte mari. 125 lei cros, 150 lei maraton. As fi preferat sincer sa platesc 70-80 lei si sa am deplina libertate de a cumpara sau nu un produs EcoRun, fie el sapca, tricou, rucsac sau buff Salomon...asa te trezesti cu el varat pe gat, chit ca dulapul acasa geme de tricouri, sepci samd. Not cool!
In al patrulea rand...cam slabutza partea Eco...multe masini si atv-uri, ar trebui pe viitor puse la dispozitie niste autobuze, iar masinile ar trebui lasate acasa...opinia mea de doi bani, take it or leave it!
Nu stiu sincer daca voi reveni la EcoRun Moieciu, dar pentru cei care incep sa "urce" in alergarea montana poate fi un inceput bun pentru a testa forma fizica si a incepe sezonul de alergare.



Echipament utilizat:

 - sapca Kalenji
 - tricou Gravity CiucasX3
 - pantaloni scurti Kalenji
 - sosete MoreMile
 - genunchiera Tarmak
 - centura cu borseta Kalemji si bidon Isostar
 - buff Maraton Apuseni
 - ceas gps si centura puls Garmin Forerunner 25
 - pantofi trail S-Karp Feline Plus