Si anul acesta m-am inscris la maraton dar, spre deosebire de anul trecut, cand am fost nevoit sa ma mut la semimaraton din cauza accidentarii la dorsalul mare stang, accidentare suferita pe muntele Cozia , anul acesta am ramas setat pe maraton.
Din pacate, pregatirea fizica nu a fost in parametrii anului trecut si, colac peste pupaza, cu 6 zile inainte am facut otita congestiva la urechea stanga, fiind nevoit a ingera un cocktail de antinflamatoare, anticongestionante nazale si amoxicilina; dar am hotarat sa risc, crezand ca pot face fata, mai ales ca participasem la doua curse grele in luna anterioara si fusesem foarte ok dupa.
Am plecat vineri spre Muntele Baisorii, de data aceasta doar cu Cristian aka Micutzu care, din nou, s-a inscris la ultramaratonul de 75 km, etapa obligatorie pentru el, mai ales avand in vedere ca este calificat la prestigiosul UTMB.
Drumul a decurs foarte ok, compania fiind selecta, iar tara incantatoare.
Prognoza nu a fost deloc incurajatoare toata sapatamana; ploaie si iar ploaie. Odata ajunsi in pitorestile chei ale Valisoarei facem si noi cunostiinta cu ea. In fapt, un diluviu, care a continuat pana am urcat la Muntele Baisorii. Apoi toata ziua de vineri cand norii, cand soarele, cand curcubeul s-au tot perindat pe cer, ca spre seara sa para ca cerurile s-au calmat.
Ne ridicam kiturile de la pensiunea Skiland la ceas de seara. Ne vedem/conversam cu numerosi cunoscuti, apoi ne intoarcem la pensiune. Kitul e deosebit anul acesta: un rucsac de alergare cu tot cu plosca si sistem de hidratare, un pachet de nutritie sportiva, pliante de la sponsorii evenimentului. Fara tricou si buff!
De pe la pranz, dar si pe seara, primim pe telefon ultimele noutati: suntem obligati a avea la noi un bidon, deorece nu vor exista pahare decat pentru izotonic, suntem obligati cei de la maraton si ultramaraton sa avem o pelerina de ploaie si o folie de supravietuire nonstop la noi, lucru verificabil oricand, dar mai ales la start, iar cireasa de pe tort...este startul decalat la ora 8 al maratonului.
Ca niciodata inainte de o cursa nu fur decat vreo 3 ore de somn. La 5 am fost in picioare si am plecat apoi la start. Fix la 6 fara un minut Razvan Samoila, coordonatorul ultramaratonului, intreaba cu calm :Sunteti gata? si apoi direct a inceput countdownul. Ultramaratonistii au plecat intr-un avant de energie, iar cerul e senin, soarele batand cu incredere. Totul pare in ordnung.
M-am intors la pensiune si m-am pregatit minutios de start. Constat ca transpir serios, lucru care deja ma pune pe ganduri. Rucsacul e plin cu de toate, borseta cu bidon si numar la brau, betele pregatite...fugutza la start, ca nu e timp!
Constat ca soarele incepe sa arda serios, contrar asteptarilor, dar ni se atrage atentia ca spre pranz vremea se va schimba si suntem instructati cu privire la fulger si traznet. Zambesc, dar suntem destui crispati. Va fi greu azi...
La fel ca la ultra, countdownul incepe brusc si fara mare pompa. Cei buni pleaca in tromba. Eu la coada plutonului...de fapt intre ultimii 20...
Maratonul Apuseni, trebuie spus, are un profil atipic intre maratoanele de la noi.
De obicei, maratoanele de la noi incep in urcare accentuata, apoi iti mai scot in cale doua sau trei urcari intermediare si una puternica, ca apoi sa urmeze coborarea spre finish.
La Apuseni se incepe cu o urcare destul de dura, cam 450 m de la start pana la varful Buscat, apoi se continua pe un fals plat, asezonat cu o coborare ce tine cam 3 km de la Pietrele Marunte la Crucea Crencii prin padure, ca apoi sa se coboare accentuat peste 1000 m pana la km 16 in satul Sagagea, punct de la care urmeaza doua urcari extrem de dure, respectiv Dealul Rafailestilor si Dealul Bradulet, intercalate de coborarea spre valea Belioarei - aceste sector de 10 km fiind in fapt circuitul marcat turistic al rezervatiei Scarita Belioara - , ca apoi sa urmeze de la km 31 o serie de urcusuri si coborasuri prin namasele La Stiolnele si Zapodie, ca pe ultimii 5 km ai cursei sa se urce pe forestier prin Valea Vadului pana la start; asadar, complet atipic, cu finish in ascensiune!
Prima urcare a maratonului o urc in coada cursei. Umiditatea in aer imi pare din ce in ce mai mare, ca apoi pe Buscat sa avem vant rece si ceata! Cireasa pe tort, alergarea prin marea de jnepeni spre Pietrele Marunte nu e tocmai usoara, solul mustind de apa; in plus, sunt chinuit de crampe abdominale.
Strang din dinti si cobor prin padure spre Crucea Crencii. Poteca, o stim deja de ieri, e un mic iad. Ploaia a spalat poteca de pamant, lasand pe multe portiuni doar pietre si bolovani; in plus, in multe locuri, zapada de peste iarna a doborat zeci de arbori prin care marcatorii de traseu si-au croit drum cu drujba si toporul. Unde anul trecut am zburdat anul asta am avut doua viteze deosebite...lent si mai lent, nedorind a risca o cadere potential grava taman in primii 9 km.
La iesirea din padure nu mai rezist si cotesc in tufisuri; natura isi cere drepturile...dupa care continui alergarea apre Bocsesti prin Crucea Crencii...in fapt a fost un fel de inot prin iarba, balti, noroi si punti improvizate peste paraie umflate si mici mlastini...fapt pentru care am ajuns la Bocsesti in o ora si vreo 45 de minute. Sunt clar in intarziere si am transpirat copios...
Ma opresc si servesc apa la bidonul propriu, izotonic - rosu, de la Nutrend, o betie de arome - , cascaval si alte saraturi si felii de portocala. Sunt cam singur si doar cativa intarziati se intrevad in spatele meu. Imi iau la revedere si o iau de data aceasta in dreapta, spre Sagagea.
Coborarea decurge fara incidente. Sunt singur de la km 5. Odata ajuns in Sagagea insa lucrurile devin serioase. Drumurile sunt o mare de noroi. Satul pare pustiu si, in afara de vreo 3 persoane - corara le dau buna ziua - si de un voluntar la dirijare, nu e nimeni pe ulite.. Strang cam un kilogram de noroi pe pantofii de alergare lejer.
Intreaga zona este de un farmec aparte, tipica satelor de munte din Apuseni, iar oamenii imi par darzi si tari, precum muntii in care isi traiesc viata.
Ajuns la punctul de revitalizare din capatul satului ma servesc copios, mai ales ca sunt unicul client. Inghit si continutul unei fiole de magneziu si al unui gel. Am la mine si patru castraveti murati...intra de minune. Multumesc si o ia la deal; soarele bate cu incredere, umiditatea se accentueaza, iar urcusul e grozav de abrupt.
Si totusi urc destul de repede, crosetand si trei alergatori pana la izvorul de la Fantana Popii.
Aici lucrurile insa se schimba; in padurea ce urmeaza parca merg printr-o sauna, iar cerul dintr-o data isi deschide baierile si incepe sa ploua. Prind din urma inca o alergatoare; este clar epuizata si imi zice ca abandoneaza la punctul urmator, adica La rascruce, care se intrevede in departare.
Pe tot parcursul urcarii am baut in prostie cand apa cand izotonic din plosca din rucsac; mi-e o sete cumplita...
Ajung la km21,1 odata cu ploaia torentiala si cu cativa alergatori ce tocmai au urcat dinspre Scarita Belioara. Anunt pe domnul Mititeanu ca sunt 3-4 concurenti in urma mea in dificultate si prompt dansul trimite pe un voluntar dupa ei. Dupa revitalizare si ingerarea a unei fiole de magneziu si a unui activator, imi pun pelerina si o iau la vale pe o ploaie torentiala. Sunt fix 3 ore si 50 de minute de la start.
Ceea ce a urmat e greu a descrie daca nu treci prin asa ceva; intre La Rascruce si punctul periculos numit La Stanci, unde Salvamontul a instalat corzi si a plantat doi oameni, era sa cad zdravan de cel putin 20 de ori. Cararea este un cosmar si foarte alunecoasa. Am coborat de nevoie prin iarba uda, sprijinindu-ma continuu in betze; rezultatul, sunt ud pana la genunchi si transpirat groaznic in rest.
La Stanci imi apare in sfarsit in cale; un abrupt nu tocmai imbietor. Un salvamontist se ofera sa imi coboare betele. Dupa ce el a coborat si a eliberat calea, rapelez fara probleme si emotii, de parca as fi facut asta de o viata - si inca in stil alpinistic, cu fata la stanca - , desi apa curge cascada pe langa mine.
Multumesc omului, apoi continuu sa cobor, desi genunchiul stang nu e tocmai in regula.
In poteca imi apare un punct de dirijare, unde un salvamontist indura ploaia ca sa indice calea de urmat; urcusul pe Dealul Bilii ma asteapta, urmand poteca spre dreapta. Incerc sa urc, dar ceva nu e in regula...si deodata simt pulsul extrem de mare, de parca inima mi-a urcat in gat; in plus, genunchiul stang nu e in regula deloc, durerea fiind tot mai accentuata.
Ma intorc la om si intreb cum ajung la punctul de alimentare de la km 24,5, caci stiu traseul la perfectie - ce folos? - ; cobor in valea Belioarei pe poteca marcata si , odata ajuns la punctul amintit, imi declar abandonul. Am reusit "contraperformanta" de a cobori 3,4 km intr-o ora...
Decizia de a abandona cursa dupa 5 ore de la start nu a fost una usoara, dar avand in vedere conditiile meteo, starea proprie nu tocmai ok si ceea ce urma, adica 1450 metri diferenta de nivel de urcat si 19,2 kilometri de parcurs, adica exact portiunea mai dura a cursei, consider si acum , ca si atunci, ca a fost decizia corecta.
Lamentari de genul daca, parca, samd nu isi au rostul si esecul trebuie sa mi-l asum, pentru ca eu sunt singurul vinovat de el.
Cauzele acestui esec inca dureros imi sunt clare acum:
- faptul ca m-am prezentat la startul unei curse dificile inca suferind de urmarile unei otite a fost determinant pentru starea proasta de pe parcursul alergarii, altfel nu imi explic cum am fost mai mereu printre ultimii.
- insuficienta pregatirii cursei in sezonul rece, alergand doar 650 km pana la ziua startului, si fara a urma un program bine conturat.
- incapatanarea de a nu ma fi transferat la semimaraton din nou, supraestimand astfel conditia fizica si starea de sanatate proprie.
- subestimarea conditiilor atmosferice, mai ales a indicelui de umiditate, peste 95% in ziua cursei, si a starii traseului de alergare, in special a portiunilor descendente, unde am pierdut mult timp pretios.
Vreau sa multumesc voluntarilor de la punctul de alimentare care m-au hranit si hidratat si apoi mi-au asigurat transportul pana la sosire. In fapt, tuturor voluntarilor, ca au rabdare cu noi in fiecare an sa umblam lelea prin muntii astia nespusi de frumosi...
In acelasi timp insa consider ca am trecut un examen dur. E greu sa termini acest maraton. Dar, infinit mai greu, este sa recunosti ca nu il poti termina si ca trebuie sa te retragi din cursa. Trebuie sa fii puternic mental sa realizezi ca lucrurile merg prost si ca ai intins coarda prea mult. Viata si sanatatea sunt prioritare, iar muntele nu pleaca nicaieri.
La revedere, Maraton Apuseni...ne vedem in 2020!
Echipament folosit:
- ceas gps Garmin Forerunner 25
- pantofi trail Hoka OneOne Mafate Speed 2
- tricou cu maneca lunga si pantaloni trei sferturi Nike Dry Fit
- sapca Salomon
- betze Kalenji
- borseta Kalenji
- rucsac hidratare
- sistem hidratare si bidon Isostar
- jambiere compresive Fuby
- geaca vant si sosete trail no name(luate de la Sportissimo)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu