Enjoy!!
Dare To Dream Of The Highest Peaks!
marți, 21 aprilie 2020
Din strafundul internetului...Maraton Apuseni 2018!!!
Daca tot avem timp de cautat, m-am apucat sa ma uit pe noua aplicatie Google Photos. Spre marea mea uimire am gasit filmuletzele realizate la Maraton Apuseni in 2018, cand am participat la cursa de semimaraton. Edit, pus muzica...si iata rezultatul:
Enjoy!!
Enjoy!!
duminică, 19 ianuarie 2020
Hercules 2019...si o fericire cat muntele!
Cam tarziu va povestesc despre Hercules editia 2019, dar mai bine late decat never.
In 2018 am purces spre Valea Cernei cu familia si am alergat semimaraton.Nu am avut niciun regret, ba dimpotriva: locuri superbe, oameni la fel.
Fratilor, am alergat prin gradina Domnului...dar , retrospectiv, cred ca avem toti senzatia asta cand alergam la montane in Romania...numai ca la Hercules, in Banatul de munte, parca se accentueaza senzatia, parca culorile sunt mai vii, culorile sunt mai culori, cerul e mai albastru...intelegeti, da? Uite asa....clar?
In 2019 , cum dadusem chix la Apuseni, Hercules a devenit noul obiectiv de maraton montan. Oricum visam acest maraton de ceva vreme, adica 2 ani, chit ca nu e usor deloc.
Dar soarta face ca organizatorii sa devina creativi si sa ne ofere in 2019 o Leapsa Edition, la pachet cu o schimbare de traseu: in loc de 45 km au scurtat la 39 si au schimbat sensul de alergare.
Personal. ideea cu Leapsa, no offence people, pentru ca imi sunteti tare dragi, nu m-a incalzit deosebit. Asa ca nu am cautat sa aflu cine e partenerul meu de leapsa, mai ales ca pe traseu zau ca nu mi-a ars deloc de sotii din acestea.
Schimbarea traseului in schimb...oh lala, a fost bine venita, desi traseul a urcat in elevatie cu vreo 300 metri si a devenit ceva mai abrupt in prima parte, dar sa nu anticipam.
Plecat-am iar cu fratele meu din urbea natala de pe Olt. Odata ajunsi pe Valea Cernei purcedem la pensiune, unde ne asteapta camera rezervata de doua luni - asta e mai mereu o problema in ultima vreme, capacitatile de cazare la multe curse nu ajung pentru toti concurentii, atat de mare a devenit interesul pentru alergarea montana.
Mergem la Dumbrava, luam o coada sa ridicam kiturile, servim pastele traditionale - bune rau!, participam si la sedinta tehnica, cu minutul de reculegere in memoria celor recent disparuti la MPC - apoi ne tragem la somn. Si, ca niciodata, dormim lemn!
Pe la 6 ne trezim. E ceva forfota, toata pensiunea e in fapt plina de concurenti. Ne echipam minutios, mai ales eu.Dupa un mic dejun frugal ne urnim la start, unde e Babilon...sunt peste 500 de concurenti, record de participanti.
Si, in ton cu anul, e deja cald...
Pe nesimtite, se incepe countdown-ul...abia apuc sa ii urez bafta fratelui meu si incepe nebunia!
Evident, cei de la semi calca pedala...maratonistii, noi, o luam mai la relanti. Cei 2 km de asfalt ii alerg cu un tip insotit de o catea. Hera este la al 3 sau al 4 lea maraton la Hercules si e plina de verva...intre noi fie vorba, m-a depasit cu brio, bravo ei!
Si hop si podul peste Cerna, bye asfalt, trecem podul la pas - cerinta obligatorie!, sa nu il stricam - apoi nu o luam la stanga, ci la dreapta...desi cativa tot gresesc si trebuie admonestati...
Poteca pe care o urmam pana la prima urcare serioasa este vechea poteca granicereasca si o cunosc de anul trecut, dar ploile au facut ravagii: e plin de surpari, pietre, copaci cazuti...pierdem timp pretios ferindu-ne turloaiele de tot felul de obstacole...dar ne amuzam copios cu ratacitii de la semi, care, evident, au gresit ruta si au dat deja ceva kilometri ...in directie gresita, clar! , desi marcajele sunt clare: galben semi, rosu maraton...in fine...
Dupa 6 km suntem la prima revitalizare, dar nu zabovesc, stiu ca urmeaza urcarea de 2 km spre Inelet si pana la Bogaltin, la km 21, punctul de eliminare, mai e cale lunga, abrupta si brutala; incep sa trag serios, sa ajung cat mai repede la km 8, unde opresc ceva timp pentru alimentare si hidratare.
Dupa sarumana pentru masa - ce de bunatati ni s-au dat, inclusiv prajituri! - incep sa urc spre saua Ciumerna impreuna cu alti cativa alergatori.
Traseul este superb, printre case singuratice, salase, poieni, palcuri de padure, livezi, capite de fan si fanate. Cativa localnici taie lemne de iarna si caii care le vor trage la vale la Inelet pasc bucolic. Culorile trec prin tot spectrul si efectiv retina nu poate cuprinde atata frumusete.
Dar nu e timp de contemplatie...traseul nu e usor deloc si urca tot mai accentuat. Poteca serpuieste prin paduri si poieni - unde parca te cam ia cu fiori - ca apoi sa iasa neasteptat in golul alpin al muntilor Cernei.
Semete si pietroase, varfurile Arjana, Biliana si Iutii domina peisajul. Poteca continua sa urce, dar acum se adauga si soarele si caldura...e tot mai cald si transpir copios.
In sfarsit ajung in saua Ciumerna, unde doi salvamontisti noteaza de zor la numere...le dau binete si apoi, reuniti fiind cativa alergatori, incepem sa descataram vijelios, intai prin pasuni, apoi printr-o maiestuoasa padure de fag, care ne scoate la punctul de control de la km 19, unde vedem primul abandonat, un tip care a suferit se pare o entorsa zdravana.
Las in urma pe toata lumea si accelerez prin praf si pietre...ajung langa scoala din Bogaltin, la km 21, in 4 ore si 10 minute de la plecare...e ora 1 si ceva, e cald, mi-e sete si foame, si mai am 18 km...
Coborand spre Bogaltin; in spate culmile muntilor Cernei
Sun acasa...pana atunci semnal zero...revitalizez si apoi o iau din loc...de aici incolo voi fi singur pana la finish, fapt care nu m-a deranjat, ba dimpotriva...
Dupa doar 1 km de urcus treaba e clara, nu mai pot alerga...merg! Sunt depasit de vreo cativa concurenti, dar fiecare cu cursa si demonii lui...in plus peisajul e superb si admir cu nesat, ca nu se stie cand mai ajung pe aici...
Sub varful Arjana e musai sa opresc si sa cer de la cei dic PC o crema, am rosaturi stiti voi pe unde si situatia e cam albastra, plus ca m-am captusit si cu o basica la picior...
Oamenii sunt saritori, bag si apa , o cola si un castravete murat si o pot lua iar la pas printre case izolate si livezi cu galbene gutui...
Fara incidente ajung la bisericuta din Dobraia...e cald in continuare, dar mai sunt doar 5km, hai Radule!!
Not in a hurry, bro...keep calm and keep walking!
Mananc mere cu cascaval si beau apa...efectiv nu mai suport altceva. Reusesc totusi sa ingurgitez niste saruri de rehidratare. Si ma hotarasc sa alerg. Incet, cu calm. Picioarele sunt o durere de sus pana jos, urcusul continuu de la start pana la km 14 si coborarea foarte brutala de acolo pana la km 21 se resimt puternic.
Si totusi alerg si tot alerg ... apoi aud vocile de la sosire si stiu ca nu mai e mult...sunt atat de dornic sa ajung la finish ca era cat p-aci sa trec prin rau si nu pe pod...frana, mai alerg 10 metri, trec raul, uite roata, uite si casuta, ultimul hop....DAAAA!!! Finishhhh....si trec in 7h48min linia de sosire!
Imi iau medalia, dar o scot imediat, fac cativa pasi si arunc tot: rucsac, betze, medalia si ma pun jos, prada emotiilor: AM TERMINAT AL DOILEA MARATON MONTAN, al treilea cu tot cu cel de asfalt; sunt din nou acolo unde am vrut sa fiu....
Fratele meu culege tot de pe jos si ma felicita. A asteptat vreo 6 ore dupa mine...thx, bro! Ma ridic si eu...
Mergem sa ne schimbam, apoi mergem la pizza si bere...pe deplin meritate, dar nu mai avem putere sa mergem la premiere, eu fac iar un pui de insolatie, dar imi revin rapid...
A doua zi ne luam la revedere de la locuri si oameni faini si o luam spre casa, magia a luat sfarsit!
Una peste alta, a fost cel mai reusit eveniment sportiv din 2019 si cea mai buna cursa lunga a mea.
Pana la Hercules 2020 va doresc spor la antrenamente si va invit la o cursa organizata impecabil, cu un traseu la superlativ, intr-un peisaj mirific situat intr-o zona a tarii care merita sa o descoperiti!
In 2018 am purces spre Valea Cernei cu familia si am alergat semimaraton.Nu am avut niciun regret, ba dimpotriva: locuri superbe, oameni la fel.
Fratilor, am alergat prin gradina Domnului...dar , retrospectiv, cred ca avem toti senzatia asta cand alergam la montane in Romania...numai ca la Hercules, in Banatul de munte, parca se accentueaza senzatia, parca culorile sunt mai vii, culorile sunt mai culori, cerul e mai albastru...intelegeti, da? Uite asa....clar?
In 2019 , cum dadusem chix la Apuseni, Hercules a devenit noul obiectiv de maraton montan. Oricum visam acest maraton de ceva vreme, adica 2 ani, chit ca nu e usor deloc.
Dar soarta face ca organizatorii sa devina creativi si sa ne ofere in 2019 o Leapsa Edition, la pachet cu o schimbare de traseu: in loc de 45 km au scurtat la 39 si au schimbat sensul de alergare.
Personal. ideea cu Leapsa, no offence people, pentru ca imi sunteti tare dragi, nu m-a incalzit deosebit. Asa ca nu am cautat sa aflu cine e partenerul meu de leapsa, mai ales ca pe traseu zau ca nu mi-a ars deloc de sotii din acestea.
Schimbarea traseului in schimb...oh lala, a fost bine venita, desi traseul a urcat in elevatie cu vreo 300 metri si a devenit ceva mai abrupt in prima parte, dar sa nu anticipam.
Plecat-am iar cu fratele meu din urbea natala de pe Olt. Odata ajunsi pe Valea Cernei purcedem la pensiune, unde ne asteapta camera rezervata de doua luni - asta e mai mereu o problema in ultima vreme, capacitatile de cazare la multe curse nu ajung pentru toti concurentii, atat de mare a devenit interesul pentru alergarea montana.
Mergem la Dumbrava, luam o coada sa ridicam kiturile, servim pastele traditionale - bune rau!, participam si la sedinta tehnica, cu minutul de reculegere in memoria celor recent disparuti la MPC - apoi ne tragem la somn. Si, ca niciodata, dormim lemn!
Pe la 6 ne trezim. E ceva forfota, toata pensiunea e in fapt plina de concurenti. Ne echipam minutios, mai ales eu.Dupa un mic dejun frugal ne urnim la start, unde e Babilon...sunt peste 500 de concurenti, record de participanti.
Si, in ton cu anul, e deja cald...
Pe nesimtite, se incepe countdown-ul...abia apuc sa ii urez bafta fratelui meu si incepe nebunia!
Evident, cei de la semi calca pedala...maratonistii, noi, o luam mai la relanti. Cei 2 km de asfalt ii alerg cu un tip insotit de o catea. Hera este la al 3 sau al 4 lea maraton la Hercules si e plina de verva...intre noi fie vorba, m-a depasit cu brio, bravo ei!
Si hop si podul peste Cerna, bye asfalt, trecem podul la pas - cerinta obligatorie!, sa nu il stricam - apoi nu o luam la stanga, ci la dreapta...desi cativa tot gresesc si trebuie admonestati...
Poteca pe care o urmam pana la prima urcare serioasa este vechea poteca granicereasca si o cunosc de anul trecut, dar ploile au facut ravagii: e plin de surpari, pietre, copaci cazuti...pierdem timp pretios ferindu-ne turloaiele de tot felul de obstacole...dar ne amuzam copios cu ratacitii de la semi, care, evident, au gresit ruta si au dat deja ceva kilometri ...in directie gresita, clar! , desi marcajele sunt clare: galben semi, rosu maraton...in fine...
Dupa 6 km suntem la prima revitalizare, dar nu zabovesc, stiu ca urmeaza urcarea de 2 km spre Inelet si pana la Bogaltin, la km 21, punctul de eliminare, mai e cale lunga, abrupta si brutala; incep sa trag serios, sa ajung cat mai repede la km 8, unde opresc ceva timp pentru alimentare si hidratare.
Dupa sarumana pentru masa - ce de bunatati ni s-au dat, inclusiv prajituri! - incep sa urc spre saua Ciumerna impreuna cu alti cativa alergatori.
Traseul este superb, printre case singuratice, salase, poieni, palcuri de padure, livezi, capite de fan si fanate. Cativa localnici taie lemne de iarna si caii care le vor trage la vale la Inelet pasc bucolic. Culorile trec prin tot spectrul si efectiv retina nu poate cuprinde atata frumusete.
Dar nu e timp de contemplatie...traseul nu e usor deloc si urca tot mai accentuat. Poteca serpuieste prin paduri si poieni - unde parca te cam ia cu fiori - ca apoi sa iasa neasteptat in golul alpin al muntilor Cernei.
Semete si pietroase, varfurile Arjana, Biliana si Iutii domina peisajul. Poteca continua sa urce, dar acum se adauga si soarele si caldura...e tot mai cald si transpir copios.
In sfarsit ajung in saua Ciumerna, unde doi salvamontisti noteaza de zor la numere...le dau binete si apoi, reuniti fiind cativa alergatori, incepem sa descataram vijelios, intai prin pasuni, apoi printr-o maiestuoasa padure de fag, care ne scoate la punctul de control de la km 19, unde vedem primul abandonat, un tip care a suferit se pare o entorsa zdravana.
Las in urma pe toata lumea si accelerez prin praf si pietre...ajung langa scoala din Bogaltin, la km 21, in 4 ore si 10 minute de la plecare...e ora 1 si ceva, e cald, mi-e sete si foame, si mai am 18 km...
Coborand spre Bogaltin; in spate culmile muntilor Cernei
Sun acasa...pana atunci semnal zero...revitalizez si apoi o iau din loc...de aici incolo voi fi singur pana la finish, fapt care nu m-a deranjat, ba dimpotriva...
Dupa doar 1 km de urcus treaba e clara, nu mai pot alerga...merg! Sunt depasit de vreo cativa concurenti, dar fiecare cu cursa si demonii lui...in plus peisajul e superb si admir cu nesat, ca nu se stie cand mai ajung pe aici...
Sub varful Arjana e musai sa opresc si sa cer de la cei dic PC o crema, am rosaturi stiti voi pe unde si situatia e cam albastra, plus ca m-am captusit si cu o basica la picior...
Oamenii sunt saritori, bag si apa , o cola si un castravete murat si o pot lua iar la pas printre case izolate si livezi cu galbene gutui...
Fara incidente ajung la bisericuta din Dobraia...e cald in continuare, dar mai sunt doar 5km, hai Radule!!
Not in a hurry, bro...keep calm and keep walking!
Mananc mere cu cascaval si beau apa...efectiv nu mai suport altceva. Reusesc totusi sa ingurgitez niste saruri de rehidratare. Si ma hotarasc sa alerg. Incet, cu calm. Picioarele sunt o durere de sus pana jos, urcusul continuu de la start pana la km 14 si coborarea foarte brutala de acolo pana la km 21 se resimt puternic.
Si totusi alerg si tot alerg ... apoi aud vocile de la sosire si stiu ca nu mai e mult...sunt atat de dornic sa ajung la finish ca era cat p-aci sa trec prin rau si nu pe pod...frana, mai alerg 10 metri, trec raul, uite roata, uite si casuta, ultimul hop....DAAAA!!! Finishhhh....si trec in 7h48min linia de sosire!
Imi iau medalia, dar o scot imediat, fac cativa pasi si arunc tot: rucsac, betze, medalia si ma pun jos, prada emotiilor: AM TERMINAT AL DOILEA MARATON MONTAN, al treilea cu tot cu cel de asfalt; sunt din nou acolo unde am vrut sa fiu....
Fratele meu culege tot de pe jos si ma felicita. A asteptat vreo 6 ore dupa mine...thx, bro! Ma ridic si eu...
Mergem sa ne schimbam, apoi mergem la pizza si bere...pe deplin meritate, dar nu mai avem putere sa mergem la premiere, eu fac iar un pui de insolatie, dar imi revin rapid...
A doua zi ne luam la revedere de la locuri si oameni faini si o luam spre casa, magia a luat sfarsit!
Una peste alta, a fost cel mai reusit eveniment sportiv din 2019 si cea mai buna cursa lunga a mea.
Pana la Hercules 2020 va doresc spor la antrenamente si va invit la o cursa organizata impecabil, cu un traseu la superlativ, intr-un peisaj mirific situat intr-o zona a tarii care merita sa o descoperiti!
Echipament:
pantofi alergare montana Hoka One One Mafate Speed 2
pantalon Nike
bluza ciclism
maneci de vant Kalenji
sapca Salomon
betze Arpenaz
rucsac hidratare Kalenji
ceas gps Garmin Forerunner 25
bidoane Isostar
luni, 30 septembrie 2019
Iezer Papusa Trail Race 2019..welcome in the pain train!!
Exista semimaratoane montane la noi de 21 km si exista si de 25 km, asa cum exista maratoane montane de 39 km si de 45 km. Insa cele doua probe lungi de la Iezer Papusa Trail Race se remarca nu doar prin kilometraj, adica 24 km si 44 km, cat mai ales diferenta de nivel, adica 1700 m si 3200m!
Crosul de 11 km si 800 metri diferenta de nivel nu e nici el de lepadat, dar nu impresioneaza ca probele lungi, clar!
Alaturi de fratele meu, debutant la montane, m-am inscris la semimaraton. Taxa relativ modica. Locatia: cabana Voina, la 22 km de Campulung. Pe harta pare simplu. Dar aparentele inseala mereu.
Dupa un drum de dis de dimineata fara incidente la 6.30 suntem la cabana. Maratonistii deja sunt in fibrilatii; printre ei si amicul Cristian, aka Micutzu, proaspat finisher UTMB'CCC. Ne salutam si ii uram bafta...maratonul de la Iezer este de departe cel mai dur maraton montan din Romania prin prisma celor 3200 metri diferenta de nivel; asta explica partial si numarul mic de competitori, vreo 45. Se pleaca in tromba...ziua e scurta si avem treaba!
Dupa plecarea de la 7 a maratonistilor ne luam si noi kiturile; nesteptat de generoase pentru un eveniment de mai mica anvergura, concurat fiind de alte evenimente mai mainstream organizate in aceeasi zi.
Ne echipam plini de verva, schimband mici intepaturi fratesti. Nu recunosc pe nimeni la start, cu exceptia lui Marius Popescu aka Carpe Diem. Organizatorul principal, dl Toni Olaru, sufletul acestui eveniment, ca si a altor evenimente din materia motocros si enduro, ne tine o mica sedinta tehnica. Traseul de 24 km si 1700 m diferenta de nivel - cel mai brutal semimaraton montan din Romania de departe, doar traseul Buta de la RSR fiind pe aproape ca si lungime si elevatie - este in fapt o bucla ce va urca, va atinge creasta masivului Iezer Papusa, ca apoi sa coboare accentuat in valea raului Targului, avand doar doua punte de control/hidratare/revitalizare, neexistand suficienti voluntari si membri salvamont pentru 3 puncte.
Apoi incepe numaratoarea inversa, cu voci cam tremurande...sunt 7 grade, dar mai degraba ne e teama de cele 1700 metri de urcat si coborat...nu mai e timp de ganduri, am plecat!!
Ii zic fratelui meu sa stea calm si sa nu plece gung ho, multi pleaca asa si apoi raman de caruta. Dupa 1 km de fals plat traversam raul Targului si ne afundam direct in padure, intai pe forestier apoi pe o poteca.
Off, poteca iadului ar trebui sa ii spuna...foarte abrupta, plina de pietre, bolovani, crengi si noroi. In plus, padurea deasa si extrem de tacuta si umeda nu e deloc imbietoare. Este o atmosfera apasatoare si fara multe repere, nici cerul nu se vede. Tragem ca la Rovine, sa iesim mai repede sus, in golul alpin.
Dupa 1ora! si doar 4,5 km izbavire, iesim intr-o larga poiana si apoi tot urcam prin pajisti pana ajungem in creasta, la Saua Gradisteanu, unde gasim primul punct de control. Zarile s-au deschis si in fata vedem bine de tot panorama masivului Leaota, iar in stanga se desfasoara creasta principala cu varfurile Iezer si Rosu.
Nu e insa timp de contemplare. Ii dam bice pe creasta lata si in urcare domoala pana ajungem la o fosta stana, unde, in anii mai ploiosi, am fi gasit un izvor. Atent sa nu calc in "bomboane" de ovine si caprine, nu ridic privirea, dar exclamatia fratelui meu junior ma scoate din transa..."mama, ce urmeaza."
In fapt, creasta continua cu o urcare barbar de pieptisa, asemanatoare cu urcarea de la Buta spre poalele varfului Custura. Imi vin in gand vorbele unui tip care cauta acvamarin pe muntele Antero din Colorado: here comes the pain train! si deja stiu ca vreo 3 zile ma vor durea zdravan picioarele.
Dar nu am venit sa ne vaitam...am venit sa urcam...si da-i bice la deal. Si urcam si urcam spre poale de Papusa - 2391 m altitudine - pana cand orizontul se schimba in dreapta si ne apare un alt peisaj...Craiasa, adica masivul Piatra Craiului, fata vestica, cu Marele Grohotis, Bucegii, Magura Codlei, culmi din muntii Persani si Taga, Tara Barsei si, hat departe, culmi si masive de neidentificat din Orientali; in vale se vede un lac de acumulare pe raul Dambovita si mirificul sat de munte Satic.
Ne smulgem de la poze si urcam iar...apoi urcusul se domoleste si putem in sfarsit alerga, ajungand din urma un grup de excursionisti ce isi trag sufletul la inceputul urcarii pe poteca ce duce direct pe Papusa. Noi insa azi nu mergem acolo ci continuam in stanga, spre Spintecatura Papusii...peisajul s-a schimbat si pare desprins din Retezat si adus aici pe sus...o mare de lespezi pline de licheni si abrupturi cat cuprinde ne bareaza calea, dar, printre ele, si-a facut loc timid o potecuta pe care o urmama grabiti...dar totusi nu putem sa nu ne oprim si sa dam binete culmii Fagarasului si mai ales "acoperisului" Romaniei, trapezul Vistea-Moldoveanu, care domina semet celalalte varfuri din jur.
Am coborat apoi iar am urcat si tot am urcat si in sfarsit, la km 10,5, ajungem in creasta principala...este ca o autostrada, lata si inierbata! sa tot fugi pe ea...si asta si facem, pe cat putem, pana sub varful Batrana, la km 18, unde gasim un izvor cu apa rece si cel de-al doilea punct de control.
Ne hidratam, mancam si glumim cu salvamontistii, uimiti ca doi slatineni au curajul de a alerga pe muntele lor. Le multumim si apoi tragem aer in piept...incepe coborarea!
6 km. Cam 1600 m diferenta de nivel negativa. Doar Iadul Verde de pe Custura e mai brutal. Si a fost brutal...cvadricepsii au urlat pe pantele si cu 30% declivitate, dar nu e loc de targuiala...ai prins loc in trenul cu durere si nu te poti fofila.
Si coboram si coboram...si, in fine, apare izbavitoarea vale, de unde ajungem repejor la finish...inca unul pentru mine, primul semimaraton pentru fratele meu, pentru care m-am bucurat sincer si enorm! Bravo!
La anul ne vom intoarce la Iezer Papusa si iar vom lua trenul cu durere...incepe sa ne placa!!
PS a fost o cursa dura, mai intai pentru ca am alergat accidentat...am "reusit" sa ma ranesc serios la coapsa piciorului stang cu doar 3 zile inainte de start si am purtat un bandaj zdravan, care m-a jenat vizibil - multumesc celor de la Decathlon pentru panatalonii jenanti de ciclism, mi-au cauzat o rana de neuitat - , iar mai apoi pentru lipsa de pregatire la parametrii optimi, fapt resimtit din plin acum, respectiv febra musculara.
In fine, NU UITATI CREMA DE SOARE ACASA! Da? Pentru ca altfel faceti insolatie ca mine si zaceti pe acasa cu 40 febra.
Pana la urmatoarea aventura, va doresc picioare usoare...auu!
Crosul de 11 km si 800 metri diferenta de nivel nu e nici el de lepadat, dar nu impresioneaza ca probele lungi, clar!
Alaturi de fratele meu, debutant la montane, m-am inscris la semimaraton. Taxa relativ modica. Locatia: cabana Voina, la 22 km de Campulung. Pe harta pare simplu. Dar aparentele inseala mereu.
Dupa un drum de dis de dimineata fara incidente la 6.30 suntem la cabana. Maratonistii deja sunt in fibrilatii; printre ei si amicul Cristian, aka Micutzu, proaspat finisher UTMB'CCC. Ne salutam si ii uram bafta...maratonul de la Iezer este de departe cel mai dur maraton montan din Romania prin prisma celor 3200 metri diferenta de nivel; asta explica partial si numarul mic de competitori, vreo 45. Se pleaca in tromba...ziua e scurta si avem treaba!
Dupa plecarea de la 7 a maratonistilor ne luam si noi kiturile; nesteptat de generoase pentru un eveniment de mai mica anvergura, concurat fiind de alte evenimente mai mainstream organizate in aceeasi zi.
Ne echipam plini de verva, schimband mici intepaturi fratesti. Nu recunosc pe nimeni la start, cu exceptia lui Marius Popescu aka Carpe Diem. Organizatorul principal, dl Toni Olaru, sufletul acestui eveniment, ca si a altor evenimente din materia motocros si enduro, ne tine o mica sedinta tehnica. Traseul de 24 km si 1700 m diferenta de nivel - cel mai brutal semimaraton montan din Romania de departe, doar traseul Buta de la RSR fiind pe aproape ca si lungime si elevatie - este in fapt o bucla ce va urca, va atinge creasta masivului Iezer Papusa, ca apoi sa coboare accentuat in valea raului Targului, avand doar doua punte de control/hidratare/revitalizare, neexistand suficienti voluntari si membri salvamont pentru 3 puncte.
Apoi incepe numaratoarea inversa, cu voci cam tremurande...sunt 7 grade, dar mai degraba ne e teama de cele 1700 metri de urcat si coborat...nu mai e timp de ganduri, am plecat!!
Ii zic fratelui meu sa stea calm si sa nu plece gung ho, multi pleaca asa si apoi raman de caruta. Dupa 1 km de fals plat traversam raul Targului si ne afundam direct in padure, intai pe forestier apoi pe o poteca.
Off, poteca iadului ar trebui sa ii spuna...foarte abrupta, plina de pietre, bolovani, crengi si noroi. In plus, padurea deasa si extrem de tacuta si umeda nu e deloc imbietoare. Este o atmosfera apasatoare si fara multe repere, nici cerul nu se vede. Tragem ca la Rovine, sa iesim mai repede sus, in golul alpin.
Dupa 1ora! si doar 4,5 km izbavire, iesim intr-o larga poiana si apoi tot urcam prin pajisti pana ajungem in creasta, la Saua Gradisteanu, unde gasim primul punct de control. Zarile s-au deschis si in fata vedem bine de tot panorama masivului Leaota, iar in stanga se desfasoara creasta principala cu varfurile Iezer si Rosu.
Nu e insa timp de contemplare. Ii dam bice pe creasta lata si in urcare domoala pana ajungem la o fosta stana, unde, in anii mai ploiosi, am fi gasit un izvor. Atent sa nu calc in "bomboane" de ovine si caprine, nu ridic privirea, dar exclamatia fratelui meu junior ma scoate din transa..."mama, ce urmeaza."
In fapt, creasta continua cu o urcare barbar de pieptisa, asemanatoare cu urcarea de la Buta spre poalele varfului Custura. Imi vin in gand vorbele unui tip care cauta acvamarin pe muntele Antero din Colorado: here comes the pain train! si deja stiu ca vreo 3 zile ma vor durea zdravan picioarele.
Dar nu am venit sa ne vaitam...am venit sa urcam...si da-i bice la deal. Si urcam si urcam spre poale de Papusa - 2391 m altitudine - pana cand orizontul se schimba in dreapta si ne apare un alt peisaj...Craiasa, adica masivul Piatra Craiului, fata vestica, cu Marele Grohotis, Bucegii, Magura Codlei, culmi din muntii Persani si Taga, Tara Barsei si, hat departe, culmi si masive de neidentificat din Orientali; in vale se vede un lac de acumulare pe raul Dambovita si mirificul sat de munte Satic.
Ne smulgem de la poze si urcam iar...apoi urcusul se domoleste si putem in sfarsit alerga, ajungand din urma un grup de excursionisti ce isi trag sufletul la inceputul urcarii pe poteca ce duce direct pe Papusa. Noi insa azi nu mergem acolo ci continuam in stanga, spre Spintecatura Papusii...peisajul s-a schimbat si pare desprins din Retezat si adus aici pe sus...o mare de lespezi pline de licheni si abrupturi cat cuprinde ne bareaza calea, dar, printre ele, si-a facut loc timid o potecuta pe care o urmama grabiti...dar totusi nu putem sa nu ne oprim si sa dam binete culmii Fagarasului si mai ales "acoperisului" Romaniei, trapezul Vistea-Moldoveanu, care domina semet celalalte varfuri din jur.
Am coborat apoi iar am urcat si tot am urcat si in sfarsit, la km 10,5, ajungem in creasta principala...este ca o autostrada, lata si inierbata! sa tot fugi pe ea...si asta si facem, pe cat putem, pana sub varful Batrana, la km 18, unde gasim un izvor cu apa rece si cel de-al doilea punct de control.
Ne hidratam, mancam si glumim cu salvamontistii, uimiti ca doi slatineni au curajul de a alerga pe muntele lor. Le multumim si apoi tragem aer in piept...incepe coborarea!
6 km. Cam 1600 m diferenta de nivel negativa. Doar Iadul Verde de pe Custura e mai brutal. Si a fost brutal...cvadricepsii au urlat pe pantele si cu 30% declivitate, dar nu e loc de targuiala...ai prins loc in trenul cu durere si nu te poti fofila.
Si coboram si coboram...si, in fine, apare izbavitoarea vale, de unde ajungem repejor la finish...inca unul pentru mine, primul semimaraton pentru fratele meu, pentru care m-am bucurat sincer si enorm! Bravo!
La anul ne vom intoarce la Iezer Papusa si iar vom lua trenul cu durere...incepe sa ne placa!!
PS a fost o cursa dura, mai intai pentru ca am alergat accidentat...am "reusit" sa ma ranesc serios la coapsa piciorului stang cu doar 3 zile inainte de start si am purtat un bandaj zdravan, care m-a jenat vizibil - multumesc celor de la Decathlon pentru panatalonii jenanti de ciclism, mi-au cauzat o rana de neuitat - , iar mai apoi pentru lipsa de pregatire la parametrii optimi, fapt resimtit din plin acum, respectiv febra musculara.
In fine, NU UITATI CREMA DE SOARE ACASA! Da? Pentru ca altfel faceti insolatie ca mine si zaceti pe acasa cu 40 febra.
Pana la urmatoarea aventura, va doresc picioare usoare...auu!
Echipament:
pantofi alergare montana Hoka One One Mafate Speed 2
panatalon Nike
bluza ciclism
sapca Kalenji
betze Arpenaz
centura Kalenji
Buff Cluj Maraton
ceas gps Garmin Forerunner 25
bidoane Isostar
duminică, 16 iunie 2019
Lykaios Trail Race - livin'on knife's edge!!
Pe la poale de Buila-Vanturarita se gasesc niste locuri mirifice, cu sate de olari, manastiri si schituri si chei salbatice sapate de rauri vijelioase. Ca un turn de control vegheaza asupra acestui loc muntele Arnota, mancat pe jumatate de o cariera de piatra.
Aici s-a organizat pe 15 iunie, pe langa mai multe probe de MTB, Lykaios Trail Race, un concurs de alergare montana, 22 km cu 900+ diferenta de nivel la tura lunga.
- sosete trail
- pantofi trail SKARP Feline Plus
- ceas gps si centura puls Garmin Forerunner 25
Aici s-a organizat pe 15 iunie, pe langa mai multe probe de MTB, Lykaios Trail Race, un concurs de alergare montana, 22 km cu 900+ diferenta de nivel la tura lunga.
Plecat-am 5 din Slatina, eu, Cristi si Cristina la categoria alergaciosi, iar Iulian la MTB, cu dna Monica la sustinere.
Dupa o mica rataceala iata-ne ajunsi in Poiana Stog situata la poalele muntelui Arnota. Ne echipam in graba si ne prezentam la start.
Dupa plecare ciclistilor o "masa" uriasa de vreo 30 de alergatori se prezinta la start. 3,2,1...GO!
Prima parte a traseului e floricica la ureche: fals plat. Dupa 2 km incepe prima urcare printre case, fanate si livezi, pe poteci si drumuri de caruta si pe o coama de deal, unde tot urcam si coboram. Soarele bate cu putere si noroiul e cat casa, deci iarasi umezeala. Transpiram toti ca niste porcusori...
La km 7 in sfarsit gasim un punct de alimentare. Da cu apa, da cu banane, mere, da cu fructe uscate. Bag si un plic cu mere si beau izotonic. Bidonul sta foarte bine in tricoul de ciclism, care imi vine ca turnat...mersi Cristi!
Suntem orientati la dreapta si incepe urcarea principala...mai mult de 5km, din care primii 2 km in serpentine stranse, cu soarele batand cu incredere direct in cap.
In fata avem acum muntele Arnota si taietura groaznica a carierei de piatra...in dreapta e munte in stanga un hau imens, iar drumul e numai pietre, roci, pietricele...
Dau zdravan din bete si la km 9 izbavire...intram in padure.
Drumul forestier e larg si urcarea se domoleste...iar aerul e acum respirabil. Sunt singur de ceva timp si sunt ajuns mereu de mtb-isti, din care unul striga tare..."Nu am franeeee"..." Bine, zic, inseamna ca la vale ii bati pe toti...".
Chiar cand dau gata izotonicul ajung la un izvor puternic...pare mai degraba un izbuc carstic. Ma spal de transpiratie, bag sapca in el si o pun pe cap, apoi umplu bidonul. In spatele meu se vad doua alergatoare si un alergator...suntem doar 14 la cursa lunga.
Dupa ce trec un pod hop si punct de alimentare la km 12,5...ma opresc si bag o banana in fizic, plus un magneziu...apoi ii dau la deal prin padure...dar urcarea abrupta e scurtissimo, pentru ca acum incepem sa descataram si inca foarte dur, foarte alunecos si plin de pietre, depasiti tot de mtb-isti care coboara in stil kamikaze. Sincer, nu stiu cum reusesc sa controleze asa viteze...literalmente zici ca zboara la vale...
Marcajul indica dreapta si iesim intr-un drum pietruit...asa da...da-i drumul, Radule, ca mai ai vreo 8-9 km! Bag un gel si spal cu cateva guri zdravene de apa rece...ah, ce buna a fost!!
Accelerez, chit ca e cald, si ajung in curand in cheile Bistritei Oltene...foarte spectaculoase si racoroase!!, apoi ies langa manastirea Bistrita si trec un pod la stanga...traseul continua direct cu urcare zdravana pe un drum facut parca pentru ocnasi ce cara piatra...
Suntem la km 17,5 si incepe sa se innoureze vadit. Tunete se rostogolesc din inalt...asta nu e de-a buna...sunt dirijat la dreapta si reintru in culmea de deal strabututa dis de dimineata, numai ca acum incepe sa ploua.
Ce a urmat..cuvintele nu ajung pentru a descrie o experienta de "sunt pe muchie de cutit"...doar ce alerg vreo 200 metri si incepe sa toarne cu galeata si sa ii dea cu grindina camca boabele de mazare...apoi ca oul de prepelita.
Ne adunam 4 alergatori si 2 mtb-sti sub niste copaci. Suntem literalmente bombardati de grindina, acum aproape cat oul de gaina, batuti zdravan de vant si biciuti de rafale de ploaie. In plus, fulgera si trazneste cat cuprinde, iar noi suntem taman pe o coama de deal foarte expusa.
Efectiv tremuram...si cred ca nu doar de frig...
La un moment dat ne hotaram sa riscam...altfel hipotermia nu ne va ierta...ce urmeaza este efectiv horror...fugim incovoiati si in sir indian de la un palc de copaci la altul, batuti de grindina si ploaie si rugandu-ne la toti sfintii, doar sa scapam vii...in timp ce cad fulgere si traznete din ceruri fara incetare, intr-o cacofonie ce mie imi pare muzica din filme de groaza...
La un moment dat depasim o caruta abandonata...in care tacticos sta o domnisoara ciclista care ne explica ca este adapostul perfect...radem isteric...caruta, situata fix pe un gol de pe dealul prelung, este tinta perfecta pentru fulgere...fugim si iar fugim...nici nu mai conteaza ca inotam pana la genunchi in suvoaie de apa si noroi...
Dupa 35 de minute de soc si groaza vedem in sfarsit coborarea spre start/sosire. Bag viteza, fara a mai tine cont de nimic, si poiana Stog apara in toata splendoarea...dezastrului - pozele sunt graitoare, cred -...trec "apoteotic" o aproximativa linie de sosire in 3h13 minute!!
Doua ore mai tarziu nici nu zici ca a plouat...asa e la munte, vreme schimbatoare...din nou mersi Cristi pentru poze!
A fost o cursa foarte interesanta, plina cu de toate, intr-un peisaj mirific si cu taxa megaieftina:30 lei!
PS la final , dupa ce a iesit soarele, am servit o portie de tochitura si carnati cu mamaliguta si castraveti murati...o incantare gastronomica!
Lykaios, daca la anul sunt ok, mai vin o data, sa te dau gata in 2h 40!
PPS Imi faceam maxim griji pe traseu unde ma urc eu in masina lui Iulian asa transpirat...M-a auzit Domnul, am ajuns ca niciodata curat lacrima si cu hainele spalate la finish:)
Echipamente folosite:
- sapca Salomon
- tricou ciclism
- bidon Isostar
- pantaloni scurti alergare Kalenji
- bete trekking Kalenji- sosete trail
- pantofi trail SKARP Feline Plus
- ceas gps si centura puls Garmin Forerunner 25
miercuri, 29 mai 2019
Maraton Apuseni cu do de sus si do de jos
Au trecut 4 zile si sentimentele s-au mai limpezit suficient sa pot povesti despre poate cel mai dur examen al carierei mele de alergator.
Si anul acesta m-am inscris la maraton dar, spre deosebire de anul trecut, cand am fost nevoit sa ma mut la semimaraton din cauza accidentarii la dorsalul mare stang, accidentare suferita pe muntele Cozia , anul acesta am ramas setat pe maraton.
Din pacate, pregatirea fizica nu a fost in parametrii anului trecut si, colac peste pupaza, cu 6 zile inainte am facut otita congestiva la urechea stanga, fiind nevoit a ingera un cocktail de antinflamatoare, anticongestionante nazale si amoxicilina; dar am hotarat sa risc, crezand ca pot face fata, mai ales ca participasem la doua curse grele in luna anterioara si fusesem foarte ok dupa.
Am plecat vineri spre Muntele Baisorii, de data aceasta doar cu Cristian aka Micutzu care, din nou, s-a inscris la ultramaratonul de 75 km, etapa obligatorie pentru el, mai ales avand in vedere ca este calificat la prestigiosul UTMB.
Drumul a decurs foarte ok, compania fiind selecta, iar tara incantatoare.
Prognoza nu a fost deloc incurajatoare toata sapatamana; ploaie si iar ploaie. Odata ajunsi in pitorestile chei ale Valisoarei facem si noi cunostiinta cu ea. In fapt, un diluviu, care a continuat pana am urcat la Muntele Baisorii. Apoi toata ziua de vineri cand norii, cand soarele, cand curcubeul s-au tot perindat pe cer, ca spre seara sa para ca cerurile s-au calmat.
Ne ridicam kiturile de la pensiunea Skiland la ceas de seara. Ne vedem/conversam cu numerosi cunoscuti, apoi ne intoarcem la pensiune. Kitul e deosebit anul acesta: un rucsac de alergare cu tot cu plosca si sistem de hidratare, un pachet de nutritie sportiva, pliante de la sponsorii evenimentului. Fara tricou si buff!
De pe la pranz, dar si pe seara, primim pe telefon ultimele noutati: suntem obligati a avea la noi un bidon, deorece nu vor exista pahare decat pentru izotonic, suntem obligati cei de la maraton si ultramaraton sa avem o pelerina de ploaie si o folie de supravietuire nonstop la noi, lucru verificabil oricand, dar mai ales la start, iar cireasa de pe tort...este startul decalat la ora 8 al maratonului.
Ca niciodata inainte de o cursa nu fur decat vreo 3 ore de somn. La 5 am fost in picioare si am plecat apoi la start. Fix la 6 fara un minut Razvan Samoila, coordonatorul ultramaratonului, intreaba cu calm :Sunteti gata? si apoi direct a inceput countdownul. Ultramaratonistii au plecat intr-un avant de energie, iar cerul e senin, soarele batand cu incredere. Totul pare in ordnung.
M-am intors la pensiune si m-am pregatit minutios de start. Constat ca transpir serios, lucru care deja ma pune pe ganduri. Rucsacul e plin cu de toate, borseta cu bidon si numar la brau, betele pregatite...fugutza la start, ca nu e timp!
Constat ca soarele incepe sa arda serios, contrar asteptarilor, dar ni se atrage atentia ca spre pranz vremea se va schimba si suntem instructati cu privire la fulger si traznet. Zambesc, dar suntem destui crispati. Va fi greu azi...
La fel ca la ultra, countdownul incepe brusc si fara mare pompa. Cei buni pleaca in tromba. Eu la coada plutonului...de fapt intre ultimii 20...
Maratonul Apuseni, trebuie spus, are un profil atipic intre maratoanele de la noi.
De obicei, maratoanele de la noi incep in urcare accentuata, apoi iti mai scot in cale doua sau trei urcari intermediare si una puternica, ca apoi sa urmeze coborarea spre finish.
La Apuseni se incepe cu o urcare destul de dura, cam 450 m de la start pana la varful Buscat, apoi se continua pe un fals plat, asezonat cu o coborare ce tine cam 3 km de la Pietrele Marunte la Crucea Crencii prin padure, ca apoi sa se coboare accentuat peste 1000 m pana la km 16 in satul Sagagea, punct de la care urmeaza doua urcari extrem de dure, respectiv Dealul Rafailestilor si Dealul Bradulet, intercalate de coborarea spre valea Belioarei - aceste sector de 10 km fiind in fapt circuitul marcat turistic al rezervatiei Scarita Belioara - , ca apoi sa urmeze de la km 31 o serie de urcusuri si coborasuri prin namasele La Stiolnele si Zapodie, ca pe ultimii 5 km ai cursei sa se urce pe forestier prin Valea Vadului pana la start; asadar, complet atipic, cu finish in ascensiune!
Prima urcare a maratonului o urc in coada cursei. Umiditatea in aer imi pare din ce in ce mai mare, ca apoi pe Buscat sa avem vant rece si ceata! Cireasa pe tort, alergarea prin marea de jnepeni spre Pietrele Marunte nu e tocmai usoara, solul mustind de apa; in plus, sunt chinuit de crampe abdominale.
Strang din dinti si cobor prin padure spre Crucea Crencii. Poteca, o stim deja de ieri, e un mic iad. Ploaia a spalat poteca de pamant, lasand pe multe portiuni doar pietre si bolovani; in plus, in multe locuri, zapada de peste iarna a doborat zeci de arbori prin care marcatorii de traseu si-au croit drum cu drujba si toporul. Unde anul trecut am zburdat anul asta am avut doua viteze deosebite...lent si mai lent, nedorind a risca o cadere potential grava taman in primii 9 km.
La iesirea din padure nu mai rezist si cotesc in tufisuri; natura isi cere drepturile...dupa care continui alergarea apre Bocsesti prin Crucea Crencii...in fapt a fost un fel de inot prin iarba, balti, noroi si punti improvizate peste paraie umflate si mici mlastini...fapt pentru care am ajuns la Bocsesti in o ora si vreo 45 de minute. Sunt clar in intarziere si am transpirat copios...
Ma opresc si servesc apa la bidonul propriu, izotonic - rosu, de la Nutrend, o betie de arome - , cascaval si alte saraturi si felii de portocala. Sunt cam singur si doar cativa intarziati se intrevad in spatele meu. Imi iau la revedere si o iau de data aceasta in dreapta, spre Sagagea.
Coborarea decurge fara incidente. Sunt singur de la km 5. Odata ajuns in Sagagea insa lucrurile devin serioase. Drumurile sunt o mare de noroi. Satul pare pustiu si, in afara de vreo 3 persoane - corara le dau buna ziua - si de un voluntar la dirijare, nu e nimeni pe ulite.. Strang cam un kilogram de noroi pe pantofii de alergare lejer.
Intreaga zona este de un farmec aparte, tipica satelor de munte din Apuseni, iar oamenii imi par darzi si tari, precum muntii in care isi traiesc viata.
Ajuns la punctul de revitalizare din capatul satului ma servesc copios, mai ales ca sunt unicul client. Inghit si continutul unei fiole de magneziu si al unui gel. Am la mine si patru castraveti murati...intra de minune. Multumesc si o ia la deal; soarele bate cu incredere, umiditatea se accentueaza, iar urcusul e grozav de abrupt.
Si totusi urc destul de repede, crosetand si trei alergatori pana la izvorul de la Fantana Popii.
Aici lucrurile insa se schimba; in padurea ce urmeaza parca merg printr-o sauna, iar cerul dintr-o data isi deschide baierile si incepe sa ploua. Prind din urma inca o alergatoare; este clar epuizata si imi zice ca abandoneaza la punctul urmator, adica La rascruce, care se intrevede in departare.
Pe tot parcursul urcarii am baut in prostie cand apa cand izotonic din plosca din rucsac; mi-e o sete cumplita...
Ajung la km21,1 odata cu ploaia torentiala si cu cativa alergatori ce tocmai au urcat dinspre Scarita Belioara. Anunt pe domnul Mititeanu ca sunt 3-4 concurenti in urma mea in dificultate si prompt dansul trimite pe un voluntar dupa ei. Dupa revitalizare si ingerarea a unei fiole de magneziu si a unui activator, imi pun pelerina si o iau la vale pe o ploaie torentiala. Sunt fix 3 ore si 50 de minute de la start.
Ceea ce a urmat e greu a descrie daca nu treci prin asa ceva; intre La Rascruce si punctul periculos numit La Stanci, unde Salvamontul a instalat corzi si a plantat doi oameni, era sa cad zdravan de cel putin 20 de ori. Cararea este un cosmar si foarte alunecoasa. Am coborat de nevoie prin iarba uda, sprijinindu-ma continuu in betze; rezultatul, sunt ud pana la genunchi si transpirat groaznic in rest.
La Stanci imi apare in sfarsit in cale; un abrupt nu tocmai imbietor. Un salvamontist se ofera sa imi coboare betele. Dupa ce el a coborat si a eliberat calea, rapelez fara probleme si emotii, de parca as fi facut asta de o viata - si inca in stil alpinistic, cu fata la stanca - , desi apa curge cascada pe langa mine.
Multumesc omului, apoi continuu sa cobor, desi genunchiul stang nu e tocmai in regula.
In poteca imi apare un punct de dirijare, unde un salvamontist indura ploaia ca sa indice calea de urmat; urcusul pe Dealul Bilii ma asteapta, urmand poteca spre dreapta. Incerc sa urc, dar ceva nu e in regula...si deodata simt pulsul extrem de mare, de parca inima mi-a urcat in gat; in plus, genunchiul stang nu e in regula deloc, durerea fiind tot mai accentuata.
Ma intorc la om si intreb cum ajung la punctul de alimentare de la km 24,5, caci stiu traseul la perfectie - ce folos? - ; cobor in valea Belioarei pe poteca marcata si , odata ajuns la punctul amintit, imi declar abandonul. Am reusit "contraperformanta" de a cobori 3,4 km intr-o ora...
Decizia de a abandona cursa dupa 5 ore de la start nu a fost una usoara, dar avand in vedere conditiile meteo, starea proprie nu tocmai ok si ceea ce urma, adica 1450 metri diferenta de nivel de urcat si 19,2 kilometri de parcurs, adica exact portiunea mai dura a cursei, consider si acum , ca si atunci, ca a fost decizia corecta.
Lamentari de genul daca, parca, samd nu isi au rostul si esecul trebuie sa mi-l asum, pentru ca eu sunt singurul vinovat de el.
Cauzele acestui esec inca dureros imi sunt clare acum:
- faptul ca m-am prezentat la startul unei curse dificile inca suferind de urmarile unei otite a fost determinant pentru starea proasta de pe parcursul alergarii, altfel nu imi explic cum am fost mai mereu printre ultimii.
- insuficienta pregatirii cursei in sezonul rece, alergand doar 650 km pana la ziua startului, si fara a urma un program bine conturat.
- incapatanarea de a nu ma fi transferat la semimaraton din nou, supraestimand astfel conditia fizica si starea de sanatate proprie.
- subestimarea conditiilor atmosferice, mai ales a indicelui de umiditate, peste 95% in ziua cursei, si a starii traseului de alergare, in special a portiunilor descendente, unde am pierdut mult timp pretios.
Vreau sa multumesc voluntarilor de la punctul de alimentare care m-au hranit si hidratat si apoi mi-au asigurat transportul pana la sosire. In fapt, tuturor voluntarilor, ca au rabdare cu noi in fiecare an sa umblam lelea prin muntii astia nespusi de frumosi...
In acelasi timp insa consider ca am trecut un examen dur. E greu sa termini acest maraton. Dar, infinit mai greu, este sa recunosti ca nu il poti termina si ca trebuie sa te retragi din cursa. Trebuie sa fii puternic mental sa realizezi ca lucrurile merg prost si ca ai intins coarda prea mult. Viata si sanatatea sunt prioritare, iar muntele nu pleaca nicaieri.
La revedere, Maraton Apuseni...ne vedem in 2020!
Echipament folosit:
- ceas gps Garmin Forerunner 25
- pantofi trail Hoka OneOne Mafate Speed 2
- tricou cu maneca lunga si pantaloni trei sferturi Nike Dry Fit
- sapca Salomon
- betze Kalenji
- borseta Kalenji
- rucsac hidratare
- sistem hidratare si bidon Isostar
- jambiere compresive Fuby
- geaca vant si sosete trail no name(luate de la Sportissimo)
Si anul acesta m-am inscris la maraton dar, spre deosebire de anul trecut, cand am fost nevoit sa ma mut la semimaraton din cauza accidentarii la dorsalul mare stang, accidentare suferita pe muntele Cozia , anul acesta am ramas setat pe maraton.
Din pacate, pregatirea fizica nu a fost in parametrii anului trecut si, colac peste pupaza, cu 6 zile inainte am facut otita congestiva la urechea stanga, fiind nevoit a ingera un cocktail de antinflamatoare, anticongestionante nazale si amoxicilina; dar am hotarat sa risc, crezand ca pot face fata, mai ales ca participasem la doua curse grele in luna anterioara si fusesem foarte ok dupa.
Am plecat vineri spre Muntele Baisorii, de data aceasta doar cu Cristian aka Micutzu care, din nou, s-a inscris la ultramaratonul de 75 km, etapa obligatorie pentru el, mai ales avand in vedere ca este calificat la prestigiosul UTMB.
Drumul a decurs foarte ok, compania fiind selecta, iar tara incantatoare.
Prognoza nu a fost deloc incurajatoare toata sapatamana; ploaie si iar ploaie. Odata ajunsi in pitorestile chei ale Valisoarei facem si noi cunostiinta cu ea. In fapt, un diluviu, care a continuat pana am urcat la Muntele Baisorii. Apoi toata ziua de vineri cand norii, cand soarele, cand curcubeul s-au tot perindat pe cer, ca spre seara sa para ca cerurile s-au calmat.
Ne ridicam kiturile de la pensiunea Skiland la ceas de seara. Ne vedem/conversam cu numerosi cunoscuti, apoi ne intoarcem la pensiune. Kitul e deosebit anul acesta: un rucsac de alergare cu tot cu plosca si sistem de hidratare, un pachet de nutritie sportiva, pliante de la sponsorii evenimentului. Fara tricou si buff!
De pe la pranz, dar si pe seara, primim pe telefon ultimele noutati: suntem obligati a avea la noi un bidon, deorece nu vor exista pahare decat pentru izotonic, suntem obligati cei de la maraton si ultramaraton sa avem o pelerina de ploaie si o folie de supravietuire nonstop la noi, lucru verificabil oricand, dar mai ales la start, iar cireasa de pe tort...este startul decalat la ora 8 al maratonului.
Ca niciodata inainte de o cursa nu fur decat vreo 3 ore de somn. La 5 am fost in picioare si am plecat apoi la start. Fix la 6 fara un minut Razvan Samoila, coordonatorul ultramaratonului, intreaba cu calm :Sunteti gata? si apoi direct a inceput countdownul. Ultramaratonistii au plecat intr-un avant de energie, iar cerul e senin, soarele batand cu incredere. Totul pare in ordnung.
M-am intors la pensiune si m-am pregatit minutios de start. Constat ca transpir serios, lucru care deja ma pune pe ganduri. Rucsacul e plin cu de toate, borseta cu bidon si numar la brau, betele pregatite...fugutza la start, ca nu e timp!
Constat ca soarele incepe sa arda serios, contrar asteptarilor, dar ni se atrage atentia ca spre pranz vremea se va schimba si suntem instructati cu privire la fulger si traznet. Zambesc, dar suntem destui crispati. Va fi greu azi...
La fel ca la ultra, countdownul incepe brusc si fara mare pompa. Cei buni pleaca in tromba. Eu la coada plutonului...de fapt intre ultimii 20...
Maratonul Apuseni, trebuie spus, are un profil atipic intre maratoanele de la noi.
De obicei, maratoanele de la noi incep in urcare accentuata, apoi iti mai scot in cale doua sau trei urcari intermediare si una puternica, ca apoi sa urmeze coborarea spre finish.
La Apuseni se incepe cu o urcare destul de dura, cam 450 m de la start pana la varful Buscat, apoi se continua pe un fals plat, asezonat cu o coborare ce tine cam 3 km de la Pietrele Marunte la Crucea Crencii prin padure, ca apoi sa se coboare accentuat peste 1000 m pana la km 16 in satul Sagagea, punct de la care urmeaza doua urcari extrem de dure, respectiv Dealul Rafailestilor si Dealul Bradulet, intercalate de coborarea spre valea Belioarei - aceste sector de 10 km fiind in fapt circuitul marcat turistic al rezervatiei Scarita Belioara - , ca apoi sa urmeze de la km 31 o serie de urcusuri si coborasuri prin namasele La Stiolnele si Zapodie, ca pe ultimii 5 km ai cursei sa se urce pe forestier prin Valea Vadului pana la start; asadar, complet atipic, cu finish in ascensiune!
Prima urcare a maratonului o urc in coada cursei. Umiditatea in aer imi pare din ce in ce mai mare, ca apoi pe Buscat sa avem vant rece si ceata! Cireasa pe tort, alergarea prin marea de jnepeni spre Pietrele Marunte nu e tocmai usoara, solul mustind de apa; in plus, sunt chinuit de crampe abdominale.
Strang din dinti si cobor prin padure spre Crucea Crencii. Poteca, o stim deja de ieri, e un mic iad. Ploaia a spalat poteca de pamant, lasand pe multe portiuni doar pietre si bolovani; in plus, in multe locuri, zapada de peste iarna a doborat zeci de arbori prin care marcatorii de traseu si-au croit drum cu drujba si toporul. Unde anul trecut am zburdat anul asta am avut doua viteze deosebite...lent si mai lent, nedorind a risca o cadere potential grava taman in primii 9 km.
La iesirea din padure nu mai rezist si cotesc in tufisuri; natura isi cere drepturile...dupa care continui alergarea apre Bocsesti prin Crucea Crencii...in fapt a fost un fel de inot prin iarba, balti, noroi si punti improvizate peste paraie umflate si mici mlastini...fapt pentru care am ajuns la Bocsesti in o ora si vreo 45 de minute. Sunt clar in intarziere si am transpirat copios...
Ma opresc si servesc apa la bidonul propriu, izotonic - rosu, de la Nutrend, o betie de arome - , cascaval si alte saraturi si felii de portocala. Sunt cam singur si doar cativa intarziati se intrevad in spatele meu. Imi iau la revedere si o iau de data aceasta in dreapta, spre Sagagea.
Coborarea decurge fara incidente. Sunt singur de la km 5. Odata ajuns in Sagagea insa lucrurile devin serioase. Drumurile sunt o mare de noroi. Satul pare pustiu si, in afara de vreo 3 persoane - corara le dau buna ziua - si de un voluntar la dirijare, nu e nimeni pe ulite.. Strang cam un kilogram de noroi pe pantofii de alergare lejer.
Intreaga zona este de un farmec aparte, tipica satelor de munte din Apuseni, iar oamenii imi par darzi si tari, precum muntii in care isi traiesc viata.
Ajuns la punctul de revitalizare din capatul satului ma servesc copios, mai ales ca sunt unicul client. Inghit si continutul unei fiole de magneziu si al unui gel. Am la mine si patru castraveti murati...intra de minune. Multumesc si o ia la deal; soarele bate cu incredere, umiditatea se accentueaza, iar urcusul e grozav de abrupt.
Si totusi urc destul de repede, crosetand si trei alergatori pana la izvorul de la Fantana Popii.
Aici lucrurile insa se schimba; in padurea ce urmeaza parca merg printr-o sauna, iar cerul dintr-o data isi deschide baierile si incepe sa ploua. Prind din urma inca o alergatoare; este clar epuizata si imi zice ca abandoneaza la punctul urmator, adica La rascruce, care se intrevede in departare.
Pe tot parcursul urcarii am baut in prostie cand apa cand izotonic din plosca din rucsac; mi-e o sete cumplita...
Ajung la km21,1 odata cu ploaia torentiala si cu cativa alergatori ce tocmai au urcat dinspre Scarita Belioara. Anunt pe domnul Mititeanu ca sunt 3-4 concurenti in urma mea in dificultate si prompt dansul trimite pe un voluntar dupa ei. Dupa revitalizare si ingerarea a unei fiole de magneziu si a unui activator, imi pun pelerina si o iau la vale pe o ploaie torentiala. Sunt fix 3 ore si 50 de minute de la start.
Ceea ce a urmat e greu a descrie daca nu treci prin asa ceva; intre La Rascruce si punctul periculos numit La Stanci, unde Salvamontul a instalat corzi si a plantat doi oameni, era sa cad zdravan de cel putin 20 de ori. Cararea este un cosmar si foarte alunecoasa. Am coborat de nevoie prin iarba uda, sprijinindu-ma continuu in betze; rezultatul, sunt ud pana la genunchi si transpirat groaznic in rest.
La Stanci imi apare in sfarsit in cale; un abrupt nu tocmai imbietor. Un salvamontist se ofera sa imi coboare betele. Dupa ce el a coborat si a eliberat calea, rapelez fara probleme si emotii, de parca as fi facut asta de o viata - si inca in stil alpinistic, cu fata la stanca - , desi apa curge cascada pe langa mine.
Multumesc omului, apoi continuu sa cobor, desi genunchiul stang nu e tocmai in regula.
In poteca imi apare un punct de dirijare, unde un salvamontist indura ploaia ca sa indice calea de urmat; urcusul pe Dealul Bilii ma asteapta, urmand poteca spre dreapta. Incerc sa urc, dar ceva nu e in regula...si deodata simt pulsul extrem de mare, de parca inima mi-a urcat in gat; in plus, genunchiul stang nu e in regula deloc, durerea fiind tot mai accentuata.
Ma intorc la om si intreb cum ajung la punctul de alimentare de la km 24,5, caci stiu traseul la perfectie - ce folos? - ; cobor in valea Belioarei pe poteca marcata si , odata ajuns la punctul amintit, imi declar abandonul. Am reusit "contraperformanta" de a cobori 3,4 km intr-o ora...
Decizia de a abandona cursa dupa 5 ore de la start nu a fost una usoara, dar avand in vedere conditiile meteo, starea proprie nu tocmai ok si ceea ce urma, adica 1450 metri diferenta de nivel de urcat si 19,2 kilometri de parcurs, adica exact portiunea mai dura a cursei, consider si acum , ca si atunci, ca a fost decizia corecta.
Lamentari de genul daca, parca, samd nu isi au rostul si esecul trebuie sa mi-l asum, pentru ca eu sunt singurul vinovat de el.
Cauzele acestui esec inca dureros imi sunt clare acum:
- faptul ca m-am prezentat la startul unei curse dificile inca suferind de urmarile unei otite a fost determinant pentru starea proasta de pe parcursul alergarii, altfel nu imi explic cum am fost mai mereu printre ultimii.
- insuficienta pregatirii cursei in sezonul rece, alergand doar 650 km pana la ziua startului, si fara a urma un program bine conturat.
- incapatanarea de a nu ma fi transferat la semimaraton din nou, supraestimand astfel conditia fizica si starea de sanatate proprie.
- subestimarea conditiilor atmosferice, mai ales a indicelui de umiditate, peste 95% in ziua cursei, si a starii traseului de alergare, in special a portiunilor descendente, unde am pierdut mult timp pretios.
Vreau sa multumesc voluntarilor de la punctul de alimentare care m-au hranit si hidratat si apoi mi-au asigurat transportul pana la sosire. In fapt, tuturor voluntarilor, ca au rabdare cu noi in fiecare an sa umblam lelea prin muntii astia nespusi de frumosi...
In acelasi timp insa consider ca am trecut un examen dur. E greu sa termini acest maraton. Dar, infinit mai greu, este sa recunosti ca nu il poti termina si ca trebuie sa te retragi din cursa. Trebuie sa fii puternic mental sa realizezi ca lucrurile merg prost si ca ai intins coarda prea mult. Viata si sanatatea sunt prioritare, iar muntele nu pleaca nicaieri.
La revedere, Maraton Apuseni...ne vedem in 2020!
Echipament folosit:
- ceas gps Garmin Forerunner 25
- pantofi trail Hoka OneOne Mafate Speed 2
- tricou cu maneca lunga si pantaloni trei sferturi Nike Dry Fit
- sapca Salomon
- betze Kalenji
- borseta Kalenji
- rucsac hidratare
- sistem hidratare si bidon Isostar
- jambiere compresive Fuby
- geaca vant si sosete trail no name(luate de la Sportissimo)
marți, 7 mai 2019
EcoRun Moieciu de Sus - mai mult decat o cursa montana!
An de an la Moieciu de Sus EcoMarathon aduna din ce in ce mai multi alergatori la start.
Anul asta EcoMarathon s-a rebranduit in Salomon EcoRun, dar popularitatea acestei competitii nu a scazut, ba dimpotriva.
S-au inscris peste 2000 de alergatori, eu personal alegand proba de cros 14 km, la care au luat startul in doua valuri 1080 de participanti din 1300 inscrisi.
Am plecat din urbea natala de pe Olt vineri dupa-amiaza si 6 ore mai tarziu, dupa o calatorie epuizanta - doua microbuze si un tir de ocazie, o experienta de neuitat pe serpentine!! - iata-ma ajuns la ...cazare...o pensiune in bezna...sun...cu nesimtire musiu proprietar imi spune ca nu deschide pentru trei persoane, adica eu si inca doi, si imi inchide telefonul, lasandu-ma la 8 seara fara cazare taman in ajun de EcoRun! Asta cu toate ca rezervasem de 1 o luna camera si ii confirmasem sosirea!
Lucky me, solidaritatea alergatorilor intra in functiune si imi gasesc cazare la un prieten, dispus sa renunte la confort pentru a imparti camera cu mine. Ii multumesc lui Gabi, mare om si mare domn, altfel dormeam in strada!
Dupa ce am ridicat kitul - cam slabutz pentru 125 lei - si am servit cina, ne punem la povesti pana cadem in somn greu...ca sa ne trezim cu noaptea in cap la 5! Nema somn, asa ca mancam, povestim si ne echipam in tihna. Sunt in valul 1, la ora 9, Gabi la 9.30. Aveam niste presimtiri vizavi de imbulzeala, dar pana la urma ne incurajam si o luam spre start.
Salutam si suntem salutati de cunoscuti. Am onoarea sa ii salut pe sotii Mititeanu, un exemplu pentru noi toti, si deja tanjesc dupa plaiurile Baisorii. Dar prezentul isi cere drepturile...suntem invitati la start!
Si incepe poporul alergacios sa vina...oau, suntem cam multi, mah! Ma asez pe la mijloc si astept cu calm plecarea. Ce de lume, frate!!!
Countdown-ul...e ceva ce nu poate fi descris...e freamat, vuiet, descatusare, incrancenare, emotie, bucurie, urlet si energie la un loc si tot nu ai putea cuprinde nebunia asta...plecam!
Din pacate si aici primii 2 km sunt asfalt in urcare...si ii simti repede. Se gafaie, se implora, se striga, se injura si iar se gafaie. Incerc totusi sa nu plec tare, sa nu urc pulsul...o decizie pe care, odata ajuns la podul peste un parau, de unde incepe urcarea principala, aveam sa o regret amarnic.
Stiam de podet, stiam de urcare, dar ce nu intuieste pe filmarile de pe Youtube e imbulzeala si ingustimea fenomenala a potecii de 2km si peste 400 m diferenta de nivel...practic iti risti siguranta pielii proprii daca incerci sa depasesti, iar a convinge sute de oameni sa te lase sa treci zau ca este o lupta inutila si frustranta...nu de alta, dar suntem insiruiti ca margelele!!.
In fine, ajungem in locul numit " La Mandru", punct de hidratare. Bag un gel si spal cu apa din bidonul propriu. Din nou sunt autonom. Poteca mai urca ceva, apoi da in larg si coteste brusc dreapta. Freedom, at last...un drum lat serpeuieste spre vale si in sfarsit dau drumul la picioare. Firar voi de picioare, sunteti in plimbare, ai? Ia de aici, boss...viteza, viteza si iar viteza....cobor in dementa, riscand sa ma fac praf la orica cazatura, dar cat de bine e sa scap din poteca iadului!!!
4 km trec repede si iata-ne ajunsi la Scoala din Fundata, punct de alimentare. Fur doua felii de cascaval, trag cateva poze muntilor ce isi potrivesc inca cusme de zapada si plec. Peisajele sunt dementiale, verde, alb, gri, galben si maro se combina intr-un mozaic primavaratic. Continui sa dau pedale si nu ma menajez deloc, stiu ca vine o coborare si mai dura, dar ma simt extraordinar si ar fi pacat sa merg relanti.
Pierdem din nou altitudine, alergand pe uliti si pe pajisti si apoi pe o curba de nivel. Crosetez alergatori si alergatoare fara menajamente. Deodata,chiar in fata mea, un bou - si jignesc boii cand il gratulez asa - il impinge din poteca fara menjamente pe un domn ce putea linistit sa ii fie bunic. Si nu o data, ci de mai multe ori, tot incercand sa treaca de el, desi e clar ca nu are viteza necesara sa concretizeze depasirea. Ii strig sa avertizeze, ii strig sa se potoleasca...nimic...in fine domnul in varsta ii face loc...il intreb daca e ok si e, dar eu nu sunt; deja clocotesc si ma lansez in urmarire, regardless de orice si oricine...dupa 500 metri il depasesc pe mizerabil si alti vreo trei, strigand tare "atentie, vin din dreapta, idiotule!"....a incercat sa ma prinda, dar sunt on fire si ma pravalesc spre asfalt intr-o prelunga si sinucigasa coborare controlata numai de Dumnezeu stie cine, ca eu deja eram warp speed:).
Asfalt...dar trece repede, caci suntem incurajati angro...ce tare!!...iata si poarta de finish...yeee! 1h52 min oficial...opresc cronometrul si primesc prima MEDALIE DE METAL de vreo 6 luni incoace...e superba si e a mea! Loc 305 la Open, sunt in prima treime...off, de nu pierdeam atata timp pe urcare, eram mai sus,,,whatever!!
Mizerabilul nu il mai gasesc, in schimb domnul in varsta si ceva colegi care au fost martori la incident vin sa imi stranga mana...mare pacat ca nu i-am luat numarul, sa il fi raportat pentru a fi descalificat! Pentru ce a facut un gest incalificabil, beats me, doar nu ne luptam pentru podium!! Vine si Gabi. Yeee!
Dupa o apa si o cola, mergem la pensiune sa ne dusam. Gabi a venit excelent, 1h48min, la prima cursa montana serioasa. Ne schimbam si apoi mergem la baza EcoRun, curtea pensiunii Vlahia Inn, unde servim o portie de paste - delicioase!!- si o bere fara alcool rece, care a intrat de minune. Nu inainte insa de a zabovi pe la start, unde ii aplaudam pe cei din elita, care dau un adevarat spectacol de viteza, forta si agilitate la coborarea de pe bucla 3.
A fost o experienta foarte placuta la Moieciu de Sus...liniste, ordine, curatenie, zero gratargii si manele, semn ca lumea a inceput sa isi schimbe clar gusturile...aveam senzatia ca sunt undeva in Austria sau Elvetia, nu in Romania. Foarte multi copii si tineri, multe familii venite cu mic cu mare sa guste acest veritabil eveniment social, deopotriva un festival al alergarii montane, dar si o pledoarie pentru miscare in aer curat si respect pentru ceilalti si natura si, de ce nu, o pledoarie pentru a gusta din frumusetile si bunatatile zonei!
In fine, un lucru imbucurator este faptul ca in premiera la un concurs de alergare montana din Romania nu s-a mai permis premierea dubla; adica primii 10 de la Open masculin si feminin au fost exclusi de la premierea de la categoriile de varsta, hotararea fiind luata pentrua stimula si premia sportivii amatori. De laudat intiativa, pentru ca la alte concursuri cei din elita acaparau si premiile de la categoriile de varsta.
Din pacate, exista insa si niste chestii negative.
In primul rand, imbulzeala de pe traseu. Chiar daca s-a dat start in doua valuri, tot a fost aglomeratie. Si asta este frustrant, pentru ca pierzi timp. Prea mult chiar. Si unii devin nerabdatori si risca enorm pentru a face depasiri. De ce nu dau start la maratonisti prima oara si apoi sa dea drumul celor de la cros in doua sau trei valuri...sincer ma depaseste, desi o gramada de lume le-a atras atentia organizatorilor!
In al doilea rand, lipsa arbitrilor pe traseu a dat idei unora, fie sa taie serpentinele, lucru interzis clar, fie sa se comporta ca niste barbari, recte cazul relatat mai sus.
In al treilea rand, taxele. Foarte mari. 125 lei cros, 150 lei maraton. As fi preferat sincer sa platesc 70-80 lei si sa am deplina libertate de a cumpara sau nu un produs EcoRun, fie el sapca, tricou, rucsac sau buff Salomon...asa te trezesti cu el varat pe gat, chit ca dulapul acasa geme de tricouri, sepci samd. Not cool!
In al patrulea rand...cam slabutza partea Eco...multe masini si atv-uri, ar trebui pe viitor puse la dispozitie niste autobuze, iar masinile ar trebui lasate acasa...opinia mea de doi bani, take it or leave it!
Nu stiu sincer daca voi reveni la EcoRun Moieciu, dar pentru cei care incep sa "urce" in alergarea montana poate fi un inceput bun pentru a testa forma fizica si a incepe sezonul de alergare.
Echipament utilizat:
- sapca Kalenji
- tricou Gravity CiucasX3
- pantaloni scurti Kalenji
- sosete MoreMile
- genunchiera Tarmak
- centura cu borseta Kalemji si bidon Isostar
- buff Maraton Apuseni
- ceas gps si centura puls Garmin Forerunner 25
- pantofi trail S-Karp Feline Plus
Anul asta EcoMarathon s-a rebranduit in Salomon EcoRun, dar popularitatea acestei competitii nu a scazut, ba dimpotriva.
S-au inscris peste 2000 de alergatori, eu personal alegand proba de cros 14 km, la care au luat startul in doua valuri 1080 de participanti din 1300 inscrisi.
Am plecat din urbea natala de pe Olt vineri dupa-amiaza si 6 ore mai tarziu, dupa o calatorie epuizanta - doua microbuze si un tir de ocazie, o experienta de neuitat pe serpentine!! - iata-ma ajuns la ...cazare...o pensiune in bezna...sun...cu nesimtire musiu proprietar imi spune ca nu deschide pentru trei persoane, adica eu si inca doi, si imi inchide telefonul, lasandu-ma la 8 seara fara cazare taman in ajun de EcoRun! Asta cu toate ca rezervasem de 1 o luna camera si ii confirmasem sosirea!
Lucky me, solidaritatea alergatorilor intra in functiune si imi gasesc cazare la un prieten, dispus sa renunte la confort pentru a imparti camera cu mine. Ii multumesc lui Gabi, mare om si mare domn, altfel dormeam in strada!
Dupa ce am ridicat kitul - cam slabutz pentru 125 lei - si am servit cina, ne punem la povesti pana cadem in somn greu...ca sa ne trezim cu noaptea in cap la 5! Nema somn, asa ca mancam, povestim si ne echipam in tihna. Sunt in valul 1, la ora 9, Gabi la 9.30. Aveam niste presimtiri vizavi de imbulzeala, dar pana la urma ne incurajam si o luam spre start.
Salutam si suntem salutati de cunoscuti. Am onoarea sa ii salut pe sotii Mititeanu, un exemplu pentru noi toti, si deja tanjesc dupa plaiurile Baisorii. Dar prezentul isi cere drepturile...suntem invitati la start!
Si incepe poporul alergacios sa vina...oau, suntem cam multi, mah! Ma asez pe la mijloc si astept cu calm plecarea. Ce de lume, frate!!!
Countdown-ul...e ceva ce nu poate fi descris...e freamat, vuiet, descatusare, incrancenare, emotie, bucurie, urlet si energie la un loc si tot nu ai putea cuprinde nebunia asta...plecam!
Din pacate si aici primii 2 km sunt asfalt in urcare...si ii simti repede. Se gafaie, se implora, se striga, se injura si iar se gafaie. Incerc totusi sa nu plec tare, sa nu urc pulsul...o decizie pe care, odata ajuns la podul peste un parau, de unde incepe urcarea principala, aveam sa o regret amarnic.
Stiam de podet, stiam de urcare, dar ce nu intuieste pe filmarile de pe Youtube e imbulzeala si ingustimea fenomenala a potecii de 2km si peste 400 m diferenta de nivel...practic iti risti siguranta pielii proprii daca incerci sa depasesti, iar a convinge sute de oameni sa te lase sa treci zau ca este o lupta inutila si frustranta...nu de alta, dar suntem insiruiti ca margelele!!.
In fine, ajungem in locul numit " La Mandru", punct de hidratare. Bag un gel si spal cu apa din bidonul propriu. Din nou sunt autonom. Poteca mai urca ceva, apoi da in larg si coteste brusc dreapta. Freedom, at last...un drum lat serpeuieste spre vale si in sfarsit dau drumul la picioare. Firar voi de picioare, sunteti in plimbare, ai? Ia de aici, boss...viteza, viteza si iar viteza....cobor in dementa, riscand sa ma fac praf la orica cazatura, dar cat de bine e sa scap din poteca iadului!!!
4 km trec repede si iata-ne ajunsi la Scoala din Fundata, punct de alimentare. Fur doua felii de cascaval, trag cateva poze muntilor ce isi potrivesc inca cusme de zapada si plec. Peisajele sunt dementiale, verde, alb, gri, galben si maro se combina intr-un mozaic primavaratic. Continui sa dau pedale si nu ma menajez deloc, stiu ca vine o coborare si mai dura, dar ma simt extraordinar si ar fi pacat sa merg relanti.
Pierdem din nou altitudine, alergand pe uliti si pe pajisti si apoi pe o curba de nivel. Crosetez alergatori si alergatoare fara menajamente. Deodata,chiar in fata mea, un bou - si jignesc boii cand il gratulez asa - il impinge din poteca fara menjamente pe un domn ce putea linistit sa ii fie bunic. Si nu o data, ci de mai multe ori, tot incercand sa treaca de el, desi e clar ca nu are viteza necesara sa concretizeze depasirea. Ii strig sa avertizeze, ii strig sa se potoleasca...nimic...in fine domnul in varsta ii face loc...il intreb daca e ok si e, dar eu nu sunt; deja clocotesc si ma lansez in urmarire, regardless de orice si oricine...dupa 500 metri il depasesc pe mizerabil si alti vreo trei, strigand tare "atentie, vin din dreapta, idiotule!"....a incercat sa ma prinda, dar sunt on fire si ma pravalesc spre asfalt intr-o prelunga si sinucigasa coborare controlata numai de Dumnezeu stie cine, ca eu deja eram warp speed:).
Asfalt...dar trece repede, caci suntem incurajati angro...ce tare!!...iata si poarta de finish...yeee! 1h52 min oficial...opresc cronometrul si primesc prima MEDALIE DE METAL de vreo 6 luni incoace...e superba si e a mea! Loc 305 la Open, sunt in prima treime...off, de nu pierdeam atata timp pe urcare, eram mai sus,,,whatever!!
Mizerabilul nu il mai gasesc, in schimb domnul in varsta si ceva colegi care au fost martori la incident vin sa imi stranga mana...mare pacat ca nu i-am luat numarul, sa il fi raportat pentru a fi descalificat! Pentru ce a facut un gest incalificabil, beats me, doar nu ne luptam pentru podium!! Vine si Gabi. Yeee!
Dupa o apa si o cola, mergem la pensiune sa ne dusam. Gabi a venit excelent, 1h48min, la prima cursa montana serioasa. Ne schimbam si apoi mergem la baza EcoRun, curtea pensiunii Vlahia Inn, unde servim o portie de paste - delicioase!!- si o bere fara alcool rece, care a intrat de minune. Nu inainte insa de a zabovi pe la start, unde ii aplaudam pe cei din elita, care dau un adevarat spectacol de viteza, forta si agilitate la coborarea de pe bucla 3.
A fost o experienta foarte placuta la Moieciu de Sus...liniste, ordine, curatenie, zero gratargii si manele, semn ca lumea a inceput sa isi schimbe clar gusturile...aveam senzatia ca sunt undeva in Austria sau Elvetia, nu in Romania. Foarte multi copii si tineri, multe familii venite cu mic cu mare sa guste acest veritabil eveniment social, deopotriva un festival al alergarii montane, dar si o pledoarie pentru miscare in aer curat si respect pentru ceilalti si natura si, de ce nu, o pledoarie pentru a gusta din frumusetile si bunatatile zonei!
In fine, un lucru imbucurator este faptul ca in premiera la un concurs de alergare montana din Romania nu s-a mai permis premierea dubla; adica primii 10 de la Open masculin si feminin au fost exclusi de la premierea de la categoriile de varsta, hotararea fiind luata pentrua stimula si premia sportivii amatori. De laudat intiativa, pentru ca la alte concursuri cei din elita acaparau si premiile de la categoriile de varsta.
Din pacate, exista insa si niste chestii negative.
In primul rand, imbulzeala de pe traseu. Chiar daca s-a dat start in doua valuri, tot a fost aglomeratie. Si asta este frustrant, pentru ca pierzi timp. Prea mult chiar. Si unii devin nerabdatori si risca enorm pentru a face depasiri. De ce nu dau start la maratonisti prima oara si apoi sa dea drumul celor de la cros in doua sau trei valuri...sincer ma depaseste, desi o gramada de lume le-a atras atentia organizatorilor!
In al doilea rand, lipsa arbitrilor pe traseu a dat idei unora, fie sa taie serpentinele, lucru interzis clar, fie sa se comporta ca niste barbari, recte cazul relatat mai sus.
In al treilea rand, taxele. Foarte mari. 125 lei cros, 150 lei maraton. As fi preferat sincer sa platesc 70-80 lei si sa am deplina libertate de a cumpara sau nu un produs EcoRun, fie el sapca, tricou, rucsac sau buff Salomon...asa te trezesti cu el varat pe gat, chit ca dulapul acasa geme de tricouri, sepci samd. Not cool!
In al patrulea rand...cam slabutza partea Eco...multe masini si atv-uri, ar trebui pe viitor puse la dispozitie niste autobuze, iar masinile ar trebui lasate acasa...opinia mea de doi bani, take it or leave it!
Nu stiu sincer daca voi reveni la EcoRun Moieciu, dar pentru cei care incep sa "urce" in alergarea montana poate fi un inceput bun pentru a testa forma fizica si a incepe sezonul de alergare.
Echipament utilizat:
- sapca Kalenji
- tricou Gravity CiucasX3
- pantaloni scurti Kalenji
- sosete MoreMile
- genunchiera Tarmak
- centura cu borseta Kalemji si bidon Isostar
- buff Maraton Apuseni
- ceas gps si centura puls Garmin Forerunner 25
- pantofi trail S-Karp Feline Plus
miercuri, 24 aprilie 2019
Primul meu video pe youtube!!
Nu am o camera GoPro, asa ca am folosit un telefon LG K10. Not the best alternative ever...vom remedia aceasta problema in curand...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)